Sf. Mc. Mihail Novoselov (†1938): Despre scriitorii din Răsărit şi cei din Apus

novoselovAcum mă îndeletnicesc cu citirea unei cărţi pe care o am în limba slavonă, rusă şi în alte limbi, şi care conţine „un şir de cuvântări ale sfinţilor nevoitori din pustia Egiptului”. Aceste cuvinte sunt cu adevărat nişte perle fără de preţ! Cum se pogoară în marea adâncă scafandrul pentru a găsi o piatră preţioasă, la fel şi Sfinţii Părinţi se îndepărtau în adâncul pustiurilor şi acolo pătrundeau în lăuntrul lor, găsind felurite şi nepreţuite perle duhovniceşti: smerenia următoare lui Hristos, simplitatea şi lipsa de răutate asemenea unor copii, despătimirea îngerească, cugetul şi înţelepciunea duhovnicească, într-un singur cuvânt – descopereau Evanghelia.

Astăzi am citit acel cuvânt al Marelui Sisoe care întodeauna mi-a plăcut în mod deosebit şi întodeauna se regăsea în inima mea. Un oarecare călugăr ia zis lui: „Eu mă aflu în necontenită pomenire a Domnului”. Sfântul Sisoe i-a răspuns: „Acesta nu este lucru mare, cu adevărat mare lucru va fi atunci când te vei socoti mai prejos decât toată făptura”.

Înaltă ocupaţie este necontenita pomenire a Domnului! Dar această înălţime este şi foarte primejdioasă atunci când scara ce te ridică spre ea nu se sprijină pe o puternică piatră a smereniei.

Priviţi cum Scriptura vorbşte în acelaşi glas cu Părinţii! Scriptura ne spune: „Arderile de tot nu le vei binevoi… jertfa lui Dumnezeu duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Jertfa şi arderile de tot ale omului trebuie să fie întemeiate pe simţul sărăciei duhovniceşti, pe simţul pocăinţei. Fară de acestea ele sunt respinse de către Domnul.

De asemenea îmi place foarte mult cuvântul Marelui Pimen: „Dacă întodeauna şi în toate ne vom învinui pe noi înşine, a zis el, atunci oriunde vom găsi pacea”. Un alt Părinte a zis: „Noi am lăsat greutatea cea uşoară, care constă în învinuirea de sine, şi am luat-o pe cea grea, care constă în învinuirea altora”. Astfel de cuvântări valorează cât cărţi întregi! Se pare că nimeni nu a pătruns în Evanghelie mai mult decât sfinţii vieţuitori ai pustiei, ei se osteneau să înfăptuiască Evanghelia prin însăşi viaţa, gândurile şi simţirile lor. O trăsătură deosebită a lor era profunda smerenie; la căderea omului le era îndreptat gândul în continuu; ocupaţia lor necontenită era vărsarea lacrimilor pentru propriile păcate.

Pe o altă cale au mers nevoitorii şi scriitorii bisericii Apusene, precum şi scriitorii ei care au scris despre nevoinţă, după depărtarea acesteia de la Biserica Răsăriteană şi căderea ei în întunericul păgubitor a eresului. Sfântul Benedict, sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, încă conglăsuiesc cu învăţăturile ascetice ale Răsăritului, pe când Bernard[1] deja se depărtează de acestea; iar cei de mai târziu se depărtează şi mai mult. Continue reading „Sf. Mc. Mihail Novoselov (†1938): Despre scriitorii din Răsărit şi cei din Apus”