II.1. Ecumenismul până în 1948

Se înţelege că acceptării şi răspândirii unei astfel de erezii, cum este ecumenismul, i-a fost premergătoare o perioadă de slăbire a credinţei, când creştinii au început a iubi întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3:19). În 1864, deja despre starea din acea perioadă, Sf. Ignatie Briancianinov scria: „Lepădarea de credinţă a început de la un timp să se săvârşească foarte repede, liber şi deschis. Urmările trebuie să fie cele mai triste”[1].

Pentru prima dată o iniţiativă de unire a creştinilor a fost făcută în enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 adresată tuturor bisericilor ortodoxe, în care se spune că „trebuie să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii de a pregăti drumul care duce spre acest scop [unirea tuturor creştinilor – n.n.] şi de a găsi puncte de întâlnire şi interacţiune, sau chiar să închidem ochii în faţa unor neregularităţi până la îndeplinirea acestei sarcini38, adăugându-se în continuare că „nu mai puţină atenţie merită, după părerea noastră, problema calendarului comun […] Luăm în consideraţie schimbarea Paştelui nostru eclezial după înţelegerile comune necesare”[2].

Acesta a fost primul document oficial care a abordat subiectul implicării bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenistă. Totuşi, trebuie să menţionam că această enciclică a avut caracter consultativ şi nu decizional, cerându-se în acest fel părerile celorlalte biserici locale cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, însăşi disponibilitatea de a închide ochii şi de a lua în consideraţie schimbarea calendarului şi a datei Paştelui ortodox arată că pornirile ecumeniste, chiar de la începutul lor, deloc n-au avut caracterul de mărturisire a Ortodoxiei în faţa neortodocşilor, aşa cum se pretinde. Continue reading „II.1. Ecumenismul până în 1948”