IV.6. „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc”

3 iunie 2014

În calea luptei împotriva eresului ecumenist, o piatră de poticnire pentru mulţi credincioşi este aşa-numitul Sinod al VIII-lea ecumenic, care s-a stabilit deja că va avea loc în anul 2016. Se presupune că la acest sinod se va hotărî stabilirea comuniunii euharistice a ortodocşilor cu celelalte confesiuni, adică acesta va fi un fel de hotar după care nu va mai fi posibilă comuniunea cu ecumeniştii.

Să vedem însă, oare au nevoie ecumeniştii să facă un sinod care va fi vădit tâlhăresc? Într-adevăr mulţi dintre ei afirmă că unul din scopurile finale ale ecumenismului este stabilirea comuniunii euharistice depline cu feluriţi eretici. Dar ce vedem noi acum, până la sinodul respectiv, care este hotarul peste care creştinul ortodox nu poate să treacă şi a fost trecut acest hotar de către ecumenişti sau totuşi e necesar să se vădească aceasta într-un sinod tâlhăresc?

La momentul actual sunt deja o mulţime de mărturii şi documente prin care bisericile ortodoxe oficiale recunosc tainele monofiziţilor, catolicilor şi altor eretici, se afirmă credinţa în acelaşi Dumnezeu cu jidovii, musulmanii şi alţi păgâni, papa Romei este pomenit la Constantinopol în rândul episcopilor, ca să nu mai amintim noianul de împreună-rugăciuni cu tot soiul de confesiuni şi religii – nu acestea oare alcătuiesc esenţa ecumenismului? Şi toate acestea s-au făcut fără vreun mare sinod tâlhăresc Continuare »

IV.7. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”

3 iunie 2014

Iconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.

Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?

Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[1]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie? „Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[2] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei. Continuare »

IV.8 „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii ecumenişti”

3 iunie 2014

Fraţilor, departe de noi este gândul de a tăgădui înălţimile duhovniceşti atinse de cineva sau de a şubrezi cinstirea de care au parte aceşti părinţi.

Să luăm aminte la înfricoşătoarea Judecată, la care vom sta înaintea Dumnezeului nostru şi vom da răspuns pentru toate faptele, cuvintele şi hotărârile noastre. Atunci ni se va cere nouă răspuns pentru cele ce le-am făcut sau nu le-am făcut noi, nu pentru cele săvârşite de alţii, precum şi pentru faptele noastre nu va da răspuns altcineva, ci întreaga răspundere va cădea pe umerii noştri. Chiar de va fi bineprimită de Dumnezeu atitudinea părinţilor la care se referă cei ce aduc acest argument, din toate pildele din Vieţile Sfinţilor şi din scrierile lor pe care le-am primit este clar că aceasta s-ar întâmpla ca excepţie, nu ca regulă care, înşelându-ne, să credem că va fi primită şi în privinţa noastră. Continuare »

V. Concluzii

3 iunie 2014

Cinstiţi părinţi şi fraţi întru Hristos, am încercat să facem prin textul de faţă o mărturie împotriva învăţăturii celei ce vatămă sufletele credincioşilor în acest veac al apostaziei – ecumenismul. Mărturii asemănătoare s-au mai scris, de ce atunci am simţit nevoia de a mai scrie una?!

Fiindcă multe dintre acestea nu ne dau un răspuns la fireasca întrebare: ce pot să fac eu, un biet creştin ortodox, în clipa în care văd că este batjocorit însuşi Trupul lui Hristos? Mă închid nepăsător în camera sau chilia mea, prefăcându-mă că mântuirea mea nu este primejduită în nici un fel? Sau, în ciuda puţinătăţii credinţei mele, în ciuda mulţimii de păcate care numai ele sunt vrednice de toată osânda, în ciuda tuturor înşelăciunilor şi ispitelor diavoleşti care mă înfruntă şi mă doboară, să încerc să caut la mila Dumnezeului meu, mărturisind credinţa cea curată pe care ne-a lăsat-o nouă spre mântuire?

Ce răspuns voi da la înfricoşătoarea Judecată? „Doamne, nu numai sufletul meu l-am spurcat şi l-am batjocorit cu mulţime de păcate, ci şi m-am unit cu cei care au vrut să necinstească Sfânta Ta Biserică şi Preacuratul Tău Trup să Îl rupă”?

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pentru ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Amin.