Sf. Ambrozie al Mediolanului (†397): Biserica – Eva tainică

4 iulie 2014

003. Sf. Ambrozie al Mediolanului - Biserica - Eva tainicăMoise ne-a vestit că după ce Dumnezeu l-a făcut pe om, El a creat şi femeia: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie” (Fac. 2:21-22).

Această lucrare dumnezeiască mă face să înţeleg ceva mai mult decât cele citite. Apostolul vine în ajutorul căutărilor mele şi atunci când eu nu pot înţelege cuvintele „os din oasele mele şi carne din carnea mea”, sau acestea: „ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2:23), el îmi descoperă sensul lor întru Duhul lui Dumnezeu, zicând: „Taina aceasta mare este”. Care taină? „Vor fi amândoi un trup”, „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa” şi iarăşi: „suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Ef. 5:30-32). Cine-i omul acela, pentru care femeia îşi lasă părinţii? Cea care îşi lasă părinţii este Biserica, adunată fiind din popoarele păgâne, Biserica cea care a primit cuvântul proorocesc: „uită poporul tău şi casa părintelui tău” (Ps. 44:12). Cine este omul acela, dacă nu Cel despre Care spunea Ioan Botezătorul: „Cel care vine după mine a fost înaintea mea” (Ioan 1:15)? Din pieptul Său, în timp ce dormea, Dumnezeu a luat o coastă, căci anume El şi dormea, şi se odihnea, şi a înviat, căci Domnul L-a primit. Dar ce fel de coastă este aceea, dacă nu puterea, virtutea? Când ostaşul a împuns coasta Lui, au curs de acolo îndată sânge şi apă pentru viaţa lumii. Aceasta e virtutea, aceasta e viaţa lumii – iată ce este coasta lui Hristos. Coasta noului Adam, căci întâiul Adam a fost făcut cu suflet viu, iar al doilea este Duhul de viaţă făcător. Acest al doilea Adam e Hristos, iar coasta lui Hristos este viaţa Bisericii. De aceea noi suntem mădularele Trupului Său, alcătuiţi din trupul Său şi din oasele Sale. Continuare »

Sf. Vasile cel Mare (†379): Despre Predania nescrisă a Bisericii

3 iulie 2014

002. Sf. Vasile cel Mare - Despre Predania BisericiiDintre dogmele păstrate de Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti – nu se va împotrivi. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale.

Să amintesc de primul şi cel mai obişnuit exemplu: ce temei scris au cei care nădăjduiesc întru numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnului ungerii şi pe cel care se botează? Nu în virtutea tradiţiei (transmise) în chip tainic? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează) de unde îl avem? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sfânt al tainelor? Continuare »

Sf. Filaret de New-York (†1985): Adevărul – mai scump ca orice

30 iunie 2014

001. Sf. Filaret de New-York - Adevărul - mai scump ca oriceNoi cunoaştem din istoria culturii, că în trecutul precreştin îndepărtat în Grecia antică erau mulţi savanţi şi filosofi înţelepţi; era genialul filosof Platon, era ucenicul său, nu mai puţin genial, Aristotel. Iată că este cunoscut că ucenicul genial al învăţătorului genial a mers pe o cale proprie în filozofie, şi, devenind un gânditor desinestătător, la tot pasul îi făcea reproşuri marelui său învăţător. Iar când a fost întrebat: „Aristotel, de ce îi faci reproşuri învăţătorului tău? Nu eşti de acord cu el?”, Aristotel a dat binecunoscutul său răspuns: „Platon îmi este scump, dar mai scump mi-e adevărul”. Atunci când noi auzim vestirea patimilor Domnului nostru, auzim cum Hristos Mântuitorul, chiar şi în acele clipe cumplite pentru El, nu Se gândea la Sine, ci la sufletul omenesc, la chemarea acestuia spre cunoaşterea Adevărului. Şi când El era la judecată la judecătorul Său, păgânul Pilat, i s-a adresat şi lui cu cuvintele bunăvestirii Sale: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37). E cunoscut răspunsul nepăsător şi neîncrezător al lui Pilat: „Ce este Adevărul?” (Ioan 18:38) – chiar, ce este Adevărul? Există el, unde-i el? Poate nici nu există deloc!… Cât de plin de necredinţă şi nepăsare faţă de adevăr era păgânul Pilat…

Când noi ascultăm acum aceste slujbe minunate, când ne pregătim să sărutăm de Viaţă Făcătoarea Cruce – luaţi aminte că pe această Cruce a fost răstignit Adevărul însângerat. Tragedia lui Pilat era aceea că în clipele în care el punea întrebarea „Ce este Adevărul?” – Adevărul stătea chiar în faţa lui! Hristos Mântuitorul spunea despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). În faţa lui Pilat stătea Răspunsul întrupat, dar inima împietrită a păgânului nu simţea asta, el nu a pătruns în realitatea Adevărului şi L-a dat răutăţii fariseilor spre răstignire. Şi iată, Adevărul însângerat şi răstignit pe Cruce. Iată ce au făcut cu El oamenii!… Continuare »

Cuprins

4 iunie 2014

Precuvântare
I. Ce este ecumenismul
I*. Ce nu este ecumenismul?
II. Ecumenismul în Bisericile Ortodoxe: istorie, documente, fapte, mărturii
II.1 Ecumenismul până în 1948
II.2 Instituţiile ecumeniste şi relaţiile cu catolicismul
II.3 Recunoaşterea oficială a bisericilor eretice şi ecumenismul interreligios
II.4 Ecumenismul în documente oficiale – indice cronologic
II.5 O scurtă lămurire despre tainele ereticilor
III. Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
IV.1 „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”
IV.2 „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
IV.3 „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
IV.4 „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”
IV.5 „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”
IV.6 „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc”
IV.7 „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
IV.8 „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii ecumenişti”
V. Concluzii

Precuvântare

3 iunie 2014

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh,

ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu,

fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.

(Ioan 4:1)

Cinstiţi părinţi şi fraţi întru Hristos Domnul,

Mărturisirea de faţă este, înainte de toate, rostirea unui strigăt al conştiinţei noastre creştineşti, care nu ne îngăduie să privim cu nepăsare la cele ce se întâmplă astăzi în lumea ortodoxă.

Din mulţimea deşartelor înşelăciuni din predania omenească (Col. 2:8), cu care îi ademeneşte diavolul pe binecredincioşii creştini ai veacului nostru spre a le pierde sufletele, una iese deosebit în evidenţă prin răspândirea ei şi prin puterea cu care îi înşeală pe credincioşi – ecumenismul. După Sfântul Iustin Popovici acesta este „numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene… care nu sunt altceva decât erezie peste erezie”[1], de aceea socotim drept datorie a noastră, şi nu numai a noastră, ci a oricărui creştin luptător împotriva păcatului, că trebuie să mărturisim credinţa cea mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, opunându-ne, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, acestei erezii şi celor care o propovăduiesc şi o apără. Continuare »

I. Ce este ecumenismul

3 iunie 2014

Pentru a avea o atitudine corectă asupra fenomenului și a învățăturii ecumenismului, trebuie, întâi de toate, să înțelegem ce reprezintă acesta, pentru a nu fi grabnici în concluzii, ci pentru a discerne starea lucrurilor și a nu cădea în extreme nefolositoare mântuirii noastre, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Cel ce deosebeşte [cele bune de cele rele] află sănătate şi depărtează boala”[1]. Astfel și noi, căutând cu frică de Dumnezeu unde este învățătura cea sănătoasă și unde e cea rătăcită, să ne depărtăm de boala eresurilor și să aflăm sănătatea dreptei credințe.

Aşadar, ecumenismul este o mişcare apărută în sânul protestantismului la sfârşitul sec.XIX care „are drept scop recuperarea în gândire, în acțiune și în organizare, a adevăratei unități a Bisericii în misiunea sa din lume (apostolatul ei) și obligația Bisericii de a fi una”[2]. Bineînţeles, pentru ortodocşi adevărata unitate a Bisericii nu a fost niciodată pierdută pentru a fi recuperată, căci noi mărturisim întotdeauna că Biserica este Una.

Iniţiatorii ecumenismului aveau o viziune asupra unităţii Bisericii în deplin duh protestant. Edmund Schlink, unul dintre adepții și promotorii de vază ai ecumenismului, afirma: „Creștinii care îl văd pe Hristos cel înviat în lucrarea și viața diferitor creștini de la diverse biserici, își dau seama că unitatea Bisericii lui Hristos nu a fost niciodată pierdută, ci a fost doar denaturată și acoperită datorită diferitor experiențe istorice și miopiei spirituale”[3]. Continuare »

I*. Ce nu este ecumenismul?

3 iunie 2014

Contrar înţelegerii greşite pe care o au unii ortodocşi despre ecumenism, erezia aceasta nu presupune obligatoriu împărtăşirea din acelaşi potir şi comuniunea deplină, oficială cu ereticii. Ar fi şi absurd să se vorbească despre împreună împărtăşirea cu iudeii sau musulmanii sau alţi păgâni, iar însăşi ideea de comuniune euharistică cu majoritatea protestanţilor este greu de închipuit, din moment ce ei nu recunosc nici un fel de taine.

Mai corect ar fi să spunem că acesta este efectul, nu cauza, adică una din formele de manifestare a ereziei ecumeniste, nu erezia însăşi, care în sine este o învăţătură, o schimbare a dogmelor ecleziologice.

Devine cineva ecumenist abia în momentul în care se împărtăşeşte cu careva eretici sau deja atunci când afirmă că ereticii nu sunt eretici, sau că aceştia fac parte din Biserică, sau că aceştia au taine adevărate? Devine cineva ecumenist atunci când semnează un document de unire a religiilor sau deja atunci când afirmă că toate religiile sunt de la Dumnezeu şi cinstesc acelaşi Dumnezeu?…

II. Ecumenismul în Bisericile Ortodoxe: istorie, documente, fapte, mărturii

3 iunie 2014

Am arătat în ce constă ecleziologia ecumeniştilor aşa zişi ortodocşi, cauzele duhovniceşti pentru care ei s-au inclus în mişcarea ecumenistă şi au răspândit această erezie în lumea ortodoxă. În continuare vom vedea că, din păcate, concepţiile expuse mai sus nu sunt nici particulare, izolate, nici ţinute şi mărturisite într-ascuns şi nici noi nu sunt, ci sunt împărtăşite şi propovăduite în chip deschis de către teologi, preoţi, episcopi, Patriarhi… Şi aşa cum gândul este sămânţă şi fapta este rodul ei, teologia ecumenistă a rodit şi continuă să rodească şi o mulţime de fapte grăitoare, ce învederează credinţa celor care le săvârşesc. La acestea se cuvine să luăm aminte, căci proorocii mincinoşi după roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16).

II.1. Ecumenismul până în 1948

3 iunie 2014

Se înţelege că acceptării şi răspândirii unei astfel de erezii, cum este ecumenismul, i-a fost premergătoare o perioadă de slăbire a credinţei, când creştinii au început a iubi întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3:19). În 1864, deja despre starea din acea perioadă, Sf. Ignatie Briancianinov scria: „Lepădarea de credinţă a început de la un timp să se săvârşească foarte repede, liber şi deschis. Urmările trebuie să fie cele mai triste”[1].

Pentru prima dată o iniţiativă de unire a creştinilor a fost făcută în enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 adresată tuturor bisericilor ortodoxe, în care se spune că „trebuie să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii de a pregăti drumul care duce spre acest scop [unirea tuturor creştinilor – n.n.] şi de a găsi puncte de întâlnire şi interacţiune, sau chiar să închidem ochii în faţa unor neregularităţi până la îndeplinirea acestei sarcini38, adăugându-se în continuare că „nu mai puţină atenţie merită, după părerea noastră, problema calendarului comun […] Luăm în consideraţie schimbarea Paştelui nostru eclezial după înţelegerile comune necesare”[2].

Acesta a fost primul document oficial care a abordat subiectul implicării bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenistă. Totuşi, trebuie să menţionam că această enciclică a avut caracter consultativ şi nu decizional, cerându-se în acest fel părerile celorlalte biserici locale cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, însăşi disponibilitatea de a închide ochii şi de a lua în consideraţie schimbarea calendarului şi a datei Paştelui ortodox arată că pornirile ecumeniste, chiar de la începutul lor, deloc n-au avut caracterul de mărturisire a Ortodoxiei în faţa neortodocşilor, aşa cum se pretinde. Continuare »

II.2. Instituţiile ecumeniste şi relaţiile cu catolicismul

3 iunie 2014

Mişcarea ecumenistă şi-a continuat dezvoltarea după o întrerupere cauzată de cel de-al doilea război mondial. În toamna lui 1948, la Amsterdam, urma să aibă loc prima adunare generală a Consiliului mondial al bisericilor, în organizarea căreia un rol important l-a avut noul Patriarh ecumenic, Atenagoras (1948-1972), care avea să devină şi unul dintre cei mai înverşunaţi ecumenişti ai sec.XX. Rolul acestei organizaţii a fost bine definit într-o epistolă a Patriarhiei Ecumenice: „Consiliul Mondial al Bisericilor este o expresie concretă şi o formă organizată a mişcării ecumeniste”[1].

La adunarea generală de la Amsterdam au fost invitate toate bisericile ortodoxe locale. În luna iulie a aceluiaşi an, la Moscova, a avut loc o conferinţă pan-ortodoxă, la care s-a pus în discuţie şi participarea bisericilor ortodoxe la această adunare.

În rapoartele privitoare la CMB prezentate acolo s-a subliniat influenţa politică în această organizaţie (vorbim despre începutul războiului rece) şi chiar s-a menţionat că există dovezi ale implicării masoneriei în mişcarea ecumenistă[2], motive pentru care s-a decis ca bisericile ortodoxe să nu participe la adunarea generală a CMB. Patriarhul Kiril (Gundeaev), în cartea despre care am pomenit, afirmă că această decizie s-a luat sub presiunile factorului politic sovietic şi că de fapt deschiderea bisericilor spre ecumenism rămânea vie şi reală[3]. Continuare »

II.3. Recunoaşterea oficială a bisericilor eretice şi ecumenismul interreligios

3 iunie 2014

Prin intermediul aceleeaşi structuri, CMB, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[1], afirmându-se astfel unitatea de credinţă între ecumeniştii ortodocşi şi cei anatemizaţi de Biserică la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451 şi celelalte Sinoade de mai târziu.

În 1986, la iniţiativa papei Ioan Paul II, a fost organizat un eveniment ecumenist de o amploare nemaivăzută. La Assisi s-au întrunit liderii mai multor religii pentru o rugăciune pentru pace. Pe lângă episcopii ortodocşi, reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice, bisericilor greacă, română, rusă ş.a., la eveniment au participat musulmani, iudei, budişti, zoroastrieni, hinduşi, animişti ş.a. Iată ce spune mărturia unui participant la acel eveniment: „În timp ce toată dimineaţa fiecare grup religios a petrecut-o în rugăciune separată cu adepţii săi, după amiază toată adunarea s-a rugat împreună, mărturisind setea universală pentru pace, împărtăşită de toată umanitatea”[2], la toate acestea participând şi delegaţii bisericilor ortodoxe.

Şi chiar în mijlocul acestor vădite fărădelegi, trădări, apostazii şi erezii, consultarea pan-ortodoxă pre-sinodală din 1986 a afirmat: „Participarea ortodoxă în mişcarea ecumenistă nu este deloc străină firii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este o exprimare consistentă a credinţei Apostolice în noile condiţii istorice”[3]. Evident, o asemenea atitudine nu putea să ducă decât la adâncirea implicării bisericilor ortodoxe oficiale în ecumenism şi răspândirea acestei erezii la cel mai înalt nivel, ducând la un adevărat dezmăţ ecumenist, vădit deja în acea perioadă. Continuare »

II.4. Ecumenismul în documente oficiale – indice cronologic

3 iunie 2014

În următoarele documente oficiale, fie elaborate, fie adoptate de bisericile ortodoxe, sunt afirmate ereziile ecumeniste:

1920 – Enciclica Patriarhiei Ecumenice „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”

1950 – Declaraţia de la Toronto (CMB)

1965 – Declaraţia comună catolico-ortodoxă de ridicare reciprocă a anatemelor

1969, 16 decembrie – Decizia Patriarhiei Moscovei cu privire la încuviinţarea împărtăşirii catolicilor şi lipovenilor

1973 – Epistola Patriarhiei Ecumenice cu ocazia celei de-a 25 aniversare a CMB

1975 – Declaraţia delegaţilor ortodocşi la Adunarea generală a CMB de la Nairobi

1975 – Raportul „Lupta Bisericii pentru dreptate şi unitate” – Contribuţia Ortodoxă în Nairobi (CMB)

1976 – Raportul sinodal al Patriarhiei Moscovei despre a V-a Adunare Generală a CMB şi rezultatele sale

1977 – Documentul final al Consultării teologilor ortodocşi: „Natura ecumenistă a mărturisirii ortodoxe”, Mănăstirea Noul Valaam

1982 – Botez, Euharistie, Preoţie (Baptism, Eucharist, Ministry – CMB)

1986 – Raportul celei de-a treia consultaţii pan-ortodoxe pre-sinodale: „Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă”, Chambesy

1988 – Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale

1991, 12 noiembrie – Enciclica Patriarhului Antiohiei Ignatie IV

1991 – Declaraţia delegaţilor ortodocşi la adunarea generală a CMB de la Canberra

1991 – Raportul „Bisericile Ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, Chambesy

1989-1993 – Declaraţiile de la Chambesy

1993 – Declaraţia de la Balamand

2000 – Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie

2001 – Charta oecumenica (CBE)

2006 – Documentul summit’ului liderilor religioşi de la Moscova

2007 – Declaraţia de la Ravenna

2013 – Declaraţia de unitate de la Busan (CMB)

II.5. O scurtă lămurire despre tainele ereticilor

3 iunie 2014

Unul din principalele argumente ale ecumeniştilor cu privire la recunoaşterea oficială a tainelor ereticilor este rânduiala veche a Bisericii de a-i primi pe ereticii pocăiţi în sânul Său prin trei feluri diferite: prin botez, prin mirungere sau prin mărturisirea credinţei. Şi deoarece acest argument îi nedumereşte şi pe mulţi credincioşi ortodocşi, să vedem ce înseamnă primirea în Biserică prin cele trei rânduieli diferite.

Despre aceasta găsim scris în Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic: „Pe cei dintre eretici ce se adaugă la Ortodoxie şi în partea celor ce se mântuiesc îi primim după aşezata urmare, rânduială şi obicei. Pe Ariani adică şi Machedoniani, şi Navatiani […] îi primim dând ei Libele (mărturisirea Credinţei în scris), şi anatematisind pe tot eresul ce nu cugetă precum cugetă Sfânta lui Dumnezeu Catolicească şi Apostolească Biserică, pecetluindu-se ei, adică ungându-se ei mai întâi cu sfântul Mir […] Pe Evnomiani, însă, care se botează într-o afundare, şi Montanişti […] şi pe toate celelalte eresuri, fiindcă multe sunt aici, mai ales cei ce vin din ţara Galatenilor, pe toţi cei ce dintre aceştia voiesc a se adăuga la Ortodoxie, ca pe ellini îi primim […] Nestorianii trebuie a face Libeluri, şi a anatematisi eresurile, pe Nestorie, pe Evtihie, şi pe Dioscor, şi pe Sevir, şi pe ceilalţi Exarhi ai acestor fel de eresuri, şi pe cei ce cugetă cele ale lor, şi pe toate eresurile cele ce mai înainte s-au pomenit. Şi aşa a se împărtăşi cu sfânta Cuminecătură”. Continuare »

III. Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii

3 iunie 2014

Am arătat până acum tezele care alcătuiesc eresul ecumenismului, felurile în care acestea au fost aplicate în viaţa bisericilor ortodoxe, precum şi răspândirea la care această învăţătură a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.

Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Învăţătura Bisericii despre acestea vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”[1]. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15) Continuare »

IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

3 iunie 2014

Am arătat până acum pentru care motive ecumenismul este erezie, şi nu o erezie obişnuită, ci chiar erezia ereziilor; am mai arătat şi învăţătura Sfinţilor Părinţi despre părtăşia credincioşilor cu ereticii. Totuşi, cu toate că învăţătura Bisericii în această privinţă nu poate fi pusă sub semn de întrebare, ne ciocnim cu situaţia în care mulţi ortodocşi conservatori şi tradiţionalişti continuă să rămână în comuniune cu ecumeniştii, legitimându-i şi îndreptăţindu-i în aşa fel şi îngăduind răspândirea acestei erezii printre credincioşii ortodocşi.

Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!

Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.

IV.1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”

3 iunie 2014

Din mulţimea argumentelor care sunt aduse în favoarea păstrării comuniunii cu ecumeniştii, anume pe acesta l-am pus la loc de căpătâi, căci l-am considerat a fi cel mai păgubitor şi înşelător pentru creştini, cu atât mai mult că are origine romano-catolică, unde papa rămâne capul „canonic” al bisericii lor fără vreo legătură cu credinţa pe care o mărturiseşte[1].

În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat[2]:

De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!

Grăit-a Sfântul: Continuare »

IV.2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”

3 iunie 2014

Un alt argument adus spre îndreptățirea lepădării de credință în care se află creștinul este acea idee că îngrădirea de episcopii și preoții ecumeniști este o schismă. Căci, zic ei, cel ce încetează pomenirea episcopului său, chiar dacă acesta învață fățiș erezii, se depărtează de Biserica lui Hristos și devine străin acesteia. Vestitul scriitor ortodox „tradiționalist”, pr. Epifanie Teodoropulos, în lucrarea sa „Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul”, spune: „Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele”[1],iar în altă parte zice „Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea [Biserica ortodoxă oficială, n.n.], ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni”[2]. Aceste cuvinte ne arată clar poziția acestui părinte, de care se conduc și mulți creștini de astăzi și anume că cei ce au întrerupt pomenirea episcopului lor chiar și din motiv de erezie și prin urmare au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă oficială (din care face parte acest episcop), au devenit schismatici și străini de Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Având în vedere acest pericol, părintele Epifanie ne comunică și felul în care trebuie să ne împotrivim fărădelegii și ereziei propovăduite de ierarhi: „Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!”[3].

Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor. Continuare »

IV.3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”

3 iunie 2014

Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.

Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”[1]. Continuare »

IV.4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”

3 iunie 2014

Dar sînt unii care, primind faptul că îngrădirea de eretici nu este schismă, spun cum că aplicarea canonului pomenit, învrednicindu-l pe cineva de cinstea celor ortodocși, este o faptă deosebită şi bună, dar nicidecum obligatorie pentru fiecare ortodox. Acestă părere oarecum corespunde adevărului, căci nu este nimeni silit să caute cinstea celor ortodocşi și să se afle pe calea mântuirii. Acestea țin de libera conștiință cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim? Continuare »

IV.5. „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”

3 iunie 2014

Precum toată lucrarea are început şi se încununează cu un sfâşit spre care ţinteşte de la bun început, asemenea şi lucrarea lepădării de credinţă şi a contaminării cu erezia se finalizează cu hule nemaipomenite şi învăţături străine pentru un creştin binecredincios, cu toate că de la început se arăta drept învăţătură iubitoare de oameni şi de adevăr. Astfel şi această afirmaţie caraghioasă precum că apostazia episcopului nu primejduieşte mântuirea celor păstoriţi şi că ecumenismul este o părere privată a episcopului şi nu ne afectează, poate fi numită pe bună dreptate rodul copt al ereziei ecumeniste. Asemenea şi unii ce cred în acest chip, pe bună dreptate pot fi numiţii fii credincioşi ai ereziei, pentru că precum aceea neagă existenţa Bisericii şi a adevărului care există doar în Biserica Ortodoxă, aşa şi ei îndreznesc să nesocotească existenţa Bisericii şi a întregii lucrări de mântuire a neamului omenesc. Oare s-a mai văzut undeva să fie într-atât de tare dispreţuită credinţa şi învătura ortodoxă, ca cel ce se socoate ortodox să nesocotească şi Biserica, şi mântuirea născocind astfel de eresuri? Poate oare exista frunza fără de ramură, sau ramura fără de tulpină, sau tulpina fără de rădăcini? Cum zici dar că e uscată creanga, iar frunza ce crește pe ea rămîne a fi verde și sănătoasă, sau că e otrăvit izvorul și tu, știind acest lucru, te adapi din el, crezând că pentru dreapta ta credință te va ține Domnul viu? Nu va fi oare acest lucru asemenea celui pentru care Mântuitorul a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Lc. 4:12), aşa încât să te faci vinovat și mort din cauza încălcării poruncii despre care ai fost inștiințat, precum și cel alungat din grădina Edenului. Continuare »