Ecumenism

Sfântul Irineu al Lyonului († 202): Despre eretici și erezie

23 martie 2016

1. Întrucât anumiți oameni lasă adevărul la o parte irineuși aduc  cuvinte mincinoase și genealogii deșarte (Tit 3, 9), care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, decât buna luminare, care este în credință” (I Tim. 1, 4) și, prin aceste înțelegeri construiesc planuri rele, drumuri „credibile” pentru acele minți fără experiență și care cad în plasa lor, eu m-am simțit constrâns, dragul meu prieten, să compun tratatele următoare, pentru a expune și a contracara mașinațiile lor.

Acei oameni, care falsifică cărțile lui Dumnezeu, se arată pe ei înșiși a fi răi interpreți ai cuvintelor bune ale Revelației. Ei răstoarnă credința multora, prin demersul lor, sub pretenția unei învățături superioare, dela Cel, Care înconjoară și împodobește universul; dacă, într-adevăr, ei au ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul și toate lucrurile care sunt în ele.

Prin înțelegeri aparent veridice și cuvinte, care par plauzibile, aceștia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu înțelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire. Însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei inițiază pe aceia în păreri necredincioase și pline de blasfemii, ca acelea despre Demiurg. Căci și numai acestea singure sunt neputincioase și, referindu-ne la ele, putem să distingem falsitatea de adevăr.

2. Căci, într-adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă diformitate, numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin aceasta, ușor de găsit. Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, așa încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa de experiență(oricât de ridicolă ar părea această expresie), decât adevărul însuși. (mai mult…)

Cuv. Averchie de Jordanville (†1976): Cea mai scumpă pentru noi este anume sfânta Ortodoxie!

8 martie 2016

022. Cuv. Averchie TauşevNaționalismul rus și monarhia ne sunt scumpe doar din motiv că de-a lungul istoriei milenare a neamului nostru acestea erau strâns legate duhovnicește de Sfânta noastră Ortodoxie, prin care se sfințeau și din care se inspirau. Ortodoxia și ”rusismul” au devenit pentru noi ca un fel de sinonime, iar conducerea statului, prin persoana Țarului, în conștiința noastră nu poate fi alta decât ortodoxă. ”Țarul ortodox” – așa se cântă în imnul nostru național rusesc și noi nu ne putem închipui un alt fel de Țar decât ortodox, râvnitor, ocrotitor și apărător al sfintei Credinței noastre Ortodoxe și a Bisericii din Patria noastră Ortodoxă. Desigur că și Țarii, fiind tot oameni, puteau avea patimile și neajunsurile lor, cu toate acestea ei rămâneau a fi ortodocși și, dacă greșeau, se pocăiau, așa cum stă în obiceiul tuturor creștinilor ortodocși. Din acest motiv să-i compari pe acești conducători cu cei actuali, care sunt fără de Dumnezeu și luptători împotriva Lui, ar fi o mare greșeală strigătoare la cer, și ar demonstra lipsa unei cugetări sănătoase sau chiar a unei înrăite pervertiri a adevărului de către cei ce încearcă să facă această comparație.

Puţini cunosc astăzi paragrafele 62-64 din Codul de Legi al Imperiului Rus, care spun următoarele: ”Cea de întâi și dominantă credință în Imperiul Rus este credința Creștină Ortodoxă Sobornicească de Răsărit. Împăratul, deținătorul scaunului a toată Rusia, nu poate mărturisi nici o credință afară de cea Ortodoxă. Împăratul, fiind un domnitor Creștin, este cel mai înalt apărător și ocrotitor al dogmelor credinței dominante și păzitor al dreptei credințe și a toată buna orânduire în sfânta Biserică.”

Și Domnitorii noştri, după cum ne mărturisește adevărata istorie (dar nu cea pervertită de clevetitori!), cu adevărat au fost ”Binecredincioși”, după cum i-a și numit Biserica noastră, chiar dacă nu toți dintre aceștia au avut o viață impecabilă, căci un ideal pe pământ nici nu există, iar fără de păcat este doar Unul Dumnezeu.

Îndeosebi acest nume de ”Binecredincios” a fost întărit de ultimul nostru Domnitor, Țarul-Mucenic Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru. El s-a deosebit și printr-o puternică predispoziție personală creștinească și în același timp a fost și un adevărat ocrotitor al Bisericii și a prosperității ei. (mai mult…)

Scrisoarea Papei Ioan VIII (†882) către Sf. Fotie cel Mare (†893) despre Filioque

27 februarie 2016

021. Papa Ioan VIIIVă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului, a găsit că îl ţinem aşa cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor care ne-au predat Crezul prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, care sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate acestea, că Preasfinţia Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu este lesne a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat care a prins rădăcină atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a sili pe nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi această hulire. (…) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic, şi după vrednicie cinstit!

Sursa: Stâlpii Ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare. Sfântul Marcu Evghenicul. Sfântul Grigorie Palama. ed. Egumeniţa, 2008, pag. 88-89

Sf. Teodor Studitul (†826): Epistolă către fiul Thaleleu

30 iunie 2015

020. Sf. Teodor StuditulBine ai făcut, fiule iubit, că mi-ai trimis scrisoarea. Ai arătat astfel credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce-mi aduci laude la care nu sunt deloc părtaş? Oare nu ştii tu că sunt păcătos şi neiscusit în cuvânt? Dar dragostea e prea şireată şi îi face pe cei ce iubesc să le atribuie altora ceea ce nu au. Aşadar, lăsând laudele la o parte, mai bine roagă-te, fiule, ca să mă întăresc întru Domnul şi să mă mântuiesc întru toate de cel viclean.

Neputinţa ta trupească rabd-o cu mulţumire faţă de Dumnezeu şi nu te amărî de cauzele ce ţi-au adus-o. Domnul ştie cum să-i rânduiască fiecăruia cele folositoare. De altfel, eu nu ştiu de ce ţi s-a întâmplat asta. Vorbirea de rău s-o dispreţuieşti, că se va sfârşi repede, iar dacă îţi va fi frică de ea, atunci va spori şi mai mult, de care lucru să te păzească ajutorul lui Dumnezeu! Deşi mare este strâmtorarea prigonitorilor, dar pentru ea ne aşteaptă răsplata cerească: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8:17). Căci acum nu e vreme de belşug, ci vreme de mucenicie.

Despre presbiterul care pare ortodox, dar mănâncă, precum ai spus, împreună cu un episcop neortodox. Dacă el va înceta asemenea petreceri şi va primi epitimia – oprirea din slujbă pentru un timp oarecare, ca să nu mai cadă într-un asemenea păcat – atunci se poate tămădui şi se poate întoarce la săvârşirea slujbelor. Dar dacă va fi nepăsător, atunci nici bogăţia nu-i poate sluji omului spre răscumpărare. Alături de aducerea darurilor, trebuie evitată şi împărtăşirea eretică şi alte lucruri păcătoase, ca să nu dăm binele, primind în schimb răul, ca să nu dăm lumină, primind întuneric. (mai mult…)

Sf. Grigorie Decapolitul (†842) – Pilda unui musulman ce s-a botezat

28 iunie 2015

019. Sf. Grigorie DecapolitulPovestire istorică folositoare şi în multe privinţe înduioşătoare despre o arătare, pe care văzând-o o dată un oarecare Sarazin a crezut, făcându-se mucenic pentru Domnul nostru Iisus Hristos

  1. Comandantul de oşti Nicolae, numit şi Iulas, îmi povestea că în oraşul său, pe care Sarazinii în limba lor îl numesc „Oraşul vinului”[1], a trimis Amerumnes[2] Sirianul pe o rudenie a sa pentru îndeplinirea unor însărcinări în tabăra pomenită.
  2. Acolo este o mare biserică, veche şi minunată, închinată sfântului şi întru tot slăvitului Gheorghe. Când sarazinul a văzut-o din depărtare, le-a poruncit slugilor să ducă lucrurile sale în biserică, după care să ducă acolo şi douăsprezece cămile, ca să urmărească de la înălţime hrănirea lor.
  3. Atunci iereii acelei biserici cinstite cu evlavie au început să-l roage (pe comandantul sarazin), spunând: „Stăpâne! Să nu faci asta, căci aici e biserica lui Dumnezeu; nu fi neglijent cu asta şi nu permite să fie puse cămilele în sfântul altar dumnezeiesc.” Dar Sarazinul neînduplecat şi nesăbuit n-a vrut să ia aminte la rugăminţile presbiterilor, spunând slugilor în limba arabă: „De ce nu faceţi ce vi s-a poruncit?” Şi îndată robii săi au făcut ceea ce li s-a spus. Şi iată, după rânduiala lui Dumnezeu, cămilele intrate au căzut toate şi şi-au dat duhul. Văzând această minune uimitoare, Sarazinul a rămas uluit şi le-a poruncit slugilor să scoată hoiturile cămilelor şi să le ducă departe de biserică. Slugilor au făcut asemenea.
  4. Dar fiindcă în ziua aceea era sărbătoare şi se apropia timpul (slujirii) dumnezeieştii liturghii, preotul, vrând să înceapă dumnezeiasca proscomidie, s-a temut să înceapă săvârşirea jertfei nesângeroase în prezenţa Sarazinului. Dar un alt preot, conslujitorul său, i-a spus celui ce trebuia să slujească: „Nu te teme! Oare nu ai văzut uimitoarea minune? De ce să te înfricoşezi?” Atunci iereul pomenit a început neînfricat sfânta proscomidie.
  5. Văzând asta, Sarazinul a vrut să urmărească ce va face preotul. Astfel, când iereul a început dumnezeiasca proscomidie şi a luat pâinea pentru pregătirea jertfei nesângeroase, Sarazinul a văzut că acela a luat în mâni un prunc şi a început să-l împungă, vărsându-i şi amestecându-i sângele în potir, iar trupul sfărâmându-l şi punându-l pe disc.

(mai mult…)

Sf. Celestin, Papa Romei (†432): Epistolă către Sf. Chiril al Alexandriei despre Nestorie

5 august 2014

Iubitului frate Chiril, din partea lui Celestin.011. Sf. Celestin, Papa Romei - Epistolă către Sf. Chiril al Alexandriei despre Nestorie

Scrisorile pe care sfinţia ta ni le-a trimis prin fiul nostru, diaconul Posidonie, ne-au adus mângâiere în mijlocul necazului nostru; dar la rândul ei, această bucurie s-a preschimbat într-un sentiment de tristeţe. Cugetând şi judecând asupra învăţăturii pervertite pe care a expus-o în cuvântările sale tulburătorul Bisericii din Constantinopol, noi am simţit o adâncă tristeţe în sufletul nostru; acum ne chinuie felurite gânduri prin care căutăm o cale de a ajutora la întărirea credinţei. Când ne oprim gândul la cele scrise de tine, fratele nostru, aceasta e cea mai bună vindecare, puterea ei de tămăduire putând distruge boala molipsitoare: eu înţeleg curgerea acestui râu curat care revarsă cuvântul dragostei tale, acesta spală orice tină adusă de apele tulburi, descoperindu-le tuturor înţelegerea credinţei noastre. De aceea, precum pe acela  noi îl învinuim şi-l judecăm, asemenea şi pe cuvioşia ta, pe care o vedem din scrisorile tale, noi o primim şi o îmbrăţişăm cu dragoste întru Domnul, ştiind că noi cugetăm în acelaşi fel despre Domnul. Nu-i de mirare că preotul pătrunzător al Domnului, încălzit de dragoste pentru credinţă, luptă cu atâta vitejie, încât este în stare să se împotrivească îndrăznelii nebuneşti a vrăjmaşilor şi să întărească prin cuvintele sale de îmbărbătare pe cei a căror grijă îi este încredinţată. Precum aceea ne amărăşte, asemenea şi asta ne bucură; precum una e murdară, asemenea şi cealaltă e curată. Noi ne bucurăm văzând în cuvioşia ta această grijă neadormită, cu care i-ai întrecut şi pe înaintaşii tăi, care întotdeauna au fost apărători ai învăţăturii ortodoxe. Pe deplin ţi se potrivesc cuvintele Evangheliei: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10:11). Dar precum tu eşti păstor bun, asemenea şi acela nu este vrednic nici de numele unui năimit rău: el se cuvine să fie învinuit nu pentru că şi-a lăsat oile, ci pentru că, după cum se ştie, el însuşi le împrăştie.

Din partea noastră ar fi trebuit să-ţi mai dăm nişte poveţe, iubite frate, dacă nu am fi văzut că tu întru toate ai aceleaşi gânduri ca şi noi şi dacă nu am fi cunoscut din experienţă că tu eşti un luptător neînfricat pentru apărarea credinţei. Pentru că fiul nostru, diaconul Posidonie, ne-a transmis în ordine toate câte a scris despre asta sfinţia ta. Tu ai aflat mrejele propovăduirilor viclene (ale lui Nestorie) şi ai îngrădit credinţa în aşa fel, încât inimile celor ce cred în Hristos şi Dumnezeul nostru nu se pot înclina în cealaltă parte. Mare este biruinţa credinţei noastre după ce tu ai dovedit cu atâta tărie adevărul învăţăturii noastre şi atât de victorios ai dărâmat părerile sale prin mărturia Dumnezeieştii Scripturi. Ce va face el după asta? Încotro se va întoarce? El, iubitorul necuratelor inovaţii – că asta şi-a dorit – prin învăţătura lui s-a arătat mai mult rob sieşi, decât următor lui Hristos; iar pe oamenii încredinţaţi lui a vrut să-i otrăvească cu veninul propovăduirilor sale. (mai mult…)

Sf. Filaret de New-York (†1985): Epistolă despre soarta Bisericii Ruse

30 iulie 2014

009. Sf. Filaret de New-York - Epistolă către toţi fraţii întru Hristos episcopi şi toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii RuseEpistola mitropolitului Filaret către fraţii întru Hristos episcopi ortodocşi şi către toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii Ruse

Adineaori guvernarea sovietică a sărbătorit la Moscova şi în diferite colţuri ale lumii o nouă aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, în urma căreia a juns la putere.

Noi, însă, pomenim în aceste zile începutul drumului crucii al Bisericii Ortodoxe Ruse, peste care de atunci parcă s-au năpustit toate puterile iadului.

Întâmpinând rezistenţă din partea Arhipăstorilor, păstorilor şi mirenilor întăriţi în duh, pentru lupta împotriva religiei puterea comunistă a încercat din primele zile să slăbească Biserica nu numai prin schingiuirea celor mai întăriţi în duh cârmuitori ai săi, dar şi prin crearea unor schisme artificiale.

Astfel a apărut aşa numita „Biserică Vie” şi mişcarea renovaţionistă, care aveau caracterul reformei protestanto-comuniste ce era impusă Bisericii. În ciuda sprijinului Guvernării, această schismă a fost înfrântă prin puterile lăuntrice ale Bisericii. Pentru credincioşi era prea vădit că „Biserica renovaţionistă” era necanonică şi că trăda Ortodoxia. De aceea poporul nu a urmat-o.

O a doua încercare, cea de după moartea patriarhului Tihon şi arestarea Locţiitorului Scaunului Patriarhal, Mitropolitului Petru, a avut o izbândă mai mare. Puterea sovietică a reuşit în 1927 să rupă în parte unitatea lăuntrică a Bisericii. Prin întemniţare, torturi şi o prelucrare specială, ea a înfrânt voinţa înlocuitorului Locţiitorului patriarhal, mitropolitului Serghie, obţinând de la el publicarea declaraţiei despre deplina loialitate a Bisericii faţă de puterea sovietică, aşa încât bucuriile şi izbânzile Uniunii Sovietice erau numite de mitropolit drept bucurii şi izbânzi ale Bisericii, iar eşecurile acesteia – eşecuri ale Bisericii. Ce poate fi mai pângăritor decât un asemenea gând, pe care pe bună dreptate mulţi l-au socotit la vremea aceea drept încercare de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar. La vremea lor, patriarhul Tihon, mitropolitul Petru şi alţi Locţiitori ai Scaunului Patriarhal au refuzat să semneze o asemenea declaraţie, fiind arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pentru asta. (mai mult…)

Sf. Grigorie Teologul (†390): Epistolă către Nectarie, episcopul Constantinopolului, despre ereticii vremurilor sale

29 iulie 2014

008. Sf. Grigorie Teologul - Scrisoare către Nectarie, Episcopul ConstantinopoluluiSe pare că viaţa noastră de acum este întru totul lăsată fără dumnezeiasca grijă care a păzit Biserica în timpurile dinaintea noastră. Duhul mi-e atât de slăbit de necaz, încât amărăciunile propriei mele vieţi nici nu le mai socot ca nenorociri, cu toate că sunt destul de multe şi grele şi de s-ar întâmpla altcuiva, i s-ar părea nesuferite, dar mă uit numai la pătimirile de obşte ale Bisericii, că de nu ne vom griji acum de tămăduirea lor, se va ajunge treptat la o desăvârşită deznădejde. Ereticii, arienii şi eudoxienii, mânaţi de nu ştiu cine spre nebunie, îşi arată beteşugul pe faţă de parcă ar fi primit libertate pentru asta şi adună Biserică de parcă ar fi îndreptăţiţi să o facă. Iar următorii morocănoşi ai lui Macedonie au ajuns la aşa o nebunie, încât luându-şi nume de episcop se arată în locurile noastre, spunând că au fost hirotoniţi de Elevsie. Iar răutatea noastră cea de acasă, Evnomie, nu se mulţumeşte cu ceva obişnuit, ci se socoate păgubit dacă nu-i ademeneşte pe toţi împreună cu sine la pierzare. Dar toate acestea încă pot fi îndurate; însă cea mai grea din încercările bisericeşti este îndrăzneala apollinariştilor, cărora, nu ştiu în cel fel, li s-a îngăduit această sfinţenie de a-şi însuşi în rând cu noi puterea adunării. Fără îndoială că tu, cel ce eşti înţelept în tainele dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu, nu numai că poţi apăra dreapta învăţătură, ci ştii şi ce au născocit ereticii împotriva învăţăturii sănătoase, cunoscând asta poate şi de la smerenia noastră. Nu fără de vreme va fi să audă preacinstirea ta că am în mânile mele o lucrare a lui Apollinarie, în care cele scrise întrec orice învăţătură ereticească. Se spune aici că trupul pe care l-a luat Unul Născut Fiul lui Dumnezeu în lucrarea iconomiei pentru înnoirea firii noastre, nu a fost însuşit mai târziu, ci că această fire trupească a fost în Fiul dintru început, iar pentru a-şi dovedi această neghiobie Apollinarie se foloseşte în chip rău de un cuvânt din Evanghelie, repetând: „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului” (Ioan 3:13), de parcă El ar fi fost Fiu al omului încă până la pogorârea Sa pe pământ şi de parcă S-a pogorât aducând cu Sine propriul trup pe care îl avea în cer ca parte a esenţei şi veşnic. (mai mult…)

Sf. Acachie al Melitinei (†438) – Cuvânt rostit la Soborul Ecumenic din Efes

14 iulie 2014

007. Sf. Acachie al Melitinei - Cuvânt rostit la Soborul Părinţilor de la EfesVăzând această adunare luminoasă şi duhovnicească a sfântului sobor, eu, iubiţilor, simt totodată şi bucurie şi nădejde. Bucurie – pentru că şi mie, celui mai mic dintre toţi, mi-a venit rândul să pun în această întinsă mare de înţelepciune o mică barcă a cuvântului; nădejde – pentru că puternicele valuri de tulburare curând vor înceta şi în toată Biserica se va sălăşlui liniştea păcii Domnului. Dacă doisprezece ucenici, strigând către Domnul, îndată au liniştit furtuna când corabia lor era bătută de vânt, atunci cu atât mai mult, fără îndoială, putem avea această nădejde acum, când atâţia ucenici, adunându-se într-un duh, Îl roagă pe Domnul cu glasurile lor, când aici este şi marele şi înţeleptul conducător, care stă neînfricat în faţa oricăror vânturi şi furtuni, care îi lasă cu înţelepciune la cârmă şi pe alţi vâslaşi, înduplecându-i să o ia în mâni şi într-un duh să se roage necontenit Domnului: „Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim” (Marcu 4:38)? Îndată luând aminte la glasul acesta, în ciuda gălăgiei valurilor puternice ale mării, El a spus: „Taci! Încetează!” (Marcu 4:39).

Se cuvine să ne bucurăm de starea de acum a lucrurilor şi să înălţăm mulţumirea cuvenită lui Dumnezeu. Căci furtuna ce s-a ridicat vădit împotriva adevărului a adunat la un loc luminătorii pământeşti, a căror viaţă este mireasmă pentru Dumnezeu, iar scopul este mărturisirea într-un duh a unuia şi aceluiaşi adevăr. Căci pe cei vin la noi îi învăţăm ceea ce credem noi înşine. Iar noi credem că unul este Domnul nostru Iisus Hristos, unul născut Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, [născut] mai înainte de toţi vecii din unul Tatăl şi în zilele de pe urmă în chip de rob, unul din unul sus, unul din una jos: şi unul şi altul sunt dumnezeieşti, iar omenesc este pentru că S-a născut în trupul şi pruncia noastră; Cel fără de patimă după dumnezeire, de bună voie a suferit pentru noi după trup; Cel ce nu fără de voie a lucrat iconomia, ci de bună voie S-a smerit, primind chip de rob. Şi pentru ce l-a primit? Ca să te facă şi pe tine părtaş al slavei. Aceasta o mărturiseşte Pavel, zicând: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21). Primind de bună voie trup de rob şi unindu-se cu trupul, în ce chip a scăpat de suferinţa robului, iar dacă a scăpat, pentru ce a primit pătimaşul chip de rob? Primind chipul de rob, El nu a fugit de suferinţa robului, pentru că a fost ascultător. Stăpânind cerul, El pe pământ S-a făcut supus. Sus fiind Fiu, jos S-a făcut prunc. (mai mult…)

Sf. Alexandru al Alexandriei (†328): Epistolă Sobornicească despre ereticii arieni

4 iulie 2014

004. Sf. Alexandru al Alexandriei - Epistolă SoborniceascăNota redacţiei: Cu toate că epistola Sfântului Alexandru se referă la arianism şi la vremurile răspânidirii acestei erezii, folosul citirii ei este în a vedea atitudinea pe care Sfinţii Părinţi o aveau faţă de eretici şi erezie. În viitor vom mai publica şi alte asemenea epistole şi scrieri ale Părinţilor.

Iubiţilor şi preacinstiţilor conslujitori, episcopilor întregii Biserici soborniceşti, Alexandru urează tot binele întru Domnul.

Întrucât Biserica sobornicească alcătuieşte un singur trup şi după porunca Dumnezeieştii Scripturi trebuie să păzească „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4:3), se cuvine să ne înştiinţăm prin epistole unii pe alţii despre cele ce se petrec la fiecare dintre noi, pentru ca de suferă un mădular sau se bucură, toate celelalte mădulare să sufere sau să se bucure împreună cu el (I Cor. 12:26). În ţara noastră au apărut oameni care merg împotriva legii, luptători împotriva lui Hristos, şi ei învaţă o apostazie care pe bună dreptate poate fi socotită şi numită premergătoare lui antihrist. Eu aş fi vrut să tac despre acestea, gândind că răutatea se va mărgini numai la înşişi apostaţii şi sârguindu-mă în tot felul ca zvonul despre ea, răspândindu-se în alte părţi, să nu-i ducă în rătăcire pe cei simpli. Dar Eusebiu, care este acum episcop al Nicomidiei, închipuindu-şi că asupra lui sunt toate cele ce ţin de Biserică (de aceea a şi lăsat Beritul, îndreptându-şi privirea evlavioasă spre catedra Nicomidiei) şi văzând că nu primeşte nici o împotrivire, i-a primit pe aceşti lepădaţi sub ocrotirea sa şi răspândeşte pretutindeni scrisori în apărarea lor, ca să-i ademenească pe cei simpli şi necercaţi în credinţă în cea mai cumplită erezie luptătoare cu Hristos; de aceea, luând aminte la cele scrise în lege, văd trebuinţa de a opri tăcerea şi de a vă înştiinţa pe voi toţi despre cele întâmplate la noi, ca să-i cunoaşteţi şi pe apostaţi, şi învăţătura lor eretică şi păgubitoare, şi să nu luaţi aminte la cele ce le va scrie Eusebiu. Prin aceşti lepădaţi el vrea acum să-şi înfăptuiască vechea ticluire pe care a ascuns-o o vreme: pe semne el scrie pentru ei, dar într-adevăr arată că făptuieşte astfel pentru propriile scopuri evlavioase. (mai mult…)

Cuprins

4 iunie 2014

Precuvântare
I. Ce este ecumenismul
I*. Ce nu este ecumenismul?
II. Ecumenismul în Bisericile Ortodoxe: istorie, documente, fapte, mărturii
II.1 Ecumenismul până în 1948
II.2 Instituţiile ecumeniste şi relaţiile cu catolicismul
II.3 Recunoaşterea oficială a bisericilor eretice şi ecumenismul interreligios
II.4 Ecumenismul în documente oficiale – indice cronologic
II.5 O scurtă lămurire despre tainele ereticilor
III. Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
IV.1 „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”
IV.2 „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
IV.3 „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
IV.4 „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”
IV.5 „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”
IV.6 „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc”
IV.7 „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
IV.8 „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii ecumenişti”
V. Concluzii

Precuvântare

3 iunie 2014

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh,

ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu,

fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.

(Ioan 4:1)

Cinstiţi părinţi şi fraţi întru Hristos Domnul,

Mărturisirea de faţă este, înainte de toate, rostirea unui strigăt al conştiinţei noastre creştineşti, care nu ne îngăduie să privim cu nepăsare la cele ce se întâmplă astăzi în lumea ortodoxă.

Din mulţimea deşartelor înşelăciuni din predania omenească (Col. 2:8), cu care îi ademeneşte diavolul pe binecredincioşii creştini ai veacului nostru spre a le pierde sufletele, una iese deosebit în evidenţă prin răspândirea ei şi prin puterea cu care îi înşeală pe credincioşi – ecumenismul. După Sfântul Iustin Popovici acesta este „numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene… care nu sunt altceva decât erezie peste erezie”[1], de aceea socotim drept datorie a noastră, şi nu numai a noastră, ci a oricărui creştin luptător împotriva păcatului, că trebuie să mărturisim credinţa cea mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, opunându-ne, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, acestei erezii şi celor care o propovăduiesc şi o apără. (mai mult…)

I. Ce este ecumenismul

3 iunie 2014

Pentru a avea o atitudine corectă asupra fenomenului și a învățăturii ecumenismului, trebuie, întâi de toate, să înțelegem ce reprezintă acesta, pentru a nu fi grabnici în concluzii, ci pentru a discerne starea lucrurilor și a nu cădea în extreme nefolositoare mântuirii noastre, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Cel ce deosebeşte [cele bune de cele rele] află sănătate şi depărtează boala”[1]. Astfel și noi, căutând cu frică de Dumnezeu unde este învățătura cea sănătoasă și unde e cea rătăcită, să ne depărtăm de boala eresurilor și să aflăm sănătatea dreptei credințe.

Aşadar, ecumenismul este o mişcare apărută în sânul protestantismului la sfârşitul sec.XIX care „are drept scop recuperarea în gândire, în acțiune și în organizare, a adevăratei unități a Bisericii în misiunea sa din lume (apostolatul ei) și obligația Bisericii de a fi una”[2]. Bineînţeles, pentru ortodocşi adevărata unitate a Bisericii nu a fost niciodată pierdută pentru a fi recuperată, căci noi mărturisim întotdeauna că Biserica este Una.

Iniţiatorii ecumenismului aveau o viziune asupra unităţii Bisericii în deplin duh protestant. Edmund Schlink, unul dintre adepții și promotorii de vază ai ecumenismului, afirma: „Creștinii care îl văd pe Hristos cel înviat în lucrarea și viața diferitor creștini de la diverse biserici, își dau seama că unitatea Bisericii lui Hristos nu a fost niciodată pierdută, ci a fost doar denaturată și acoperită datorită diferitor experiențe istorice și miopiei spirituale”[3]. (mai mult…)

I*. Ce nu este ecumenismul?

3 iunie 2014

Contrar înţelegerii greşite pe care o au unii ortodocşi despre ecumenism, erezia aceasta nu presupune obligatoriu împărtăşirea din acelaşi potir şi comuniunea deplină, oficială cu ereticii. Ar fi şi absurd să se vorbească despre împreună împărtăşirea cu iudeii sau musulmanii sau alţi păgâni, iar însăşi ideea de comuniune euharistică cu majoritatea protestanţilor este greu de închipuit, din moment ce ei nu recunosc nici un fel de taine.

Mai corect ar fi să spunem că acesta este efectul, nu cauza, adică una din formele de manifestare a ereziei ecumeniste, nu erezia însăşi, care în sine este o învăţătură, o schimbare a dogmelor ecleziologice.

Devine cineva ecumenist abia în momentul în care se împărtăşeşte cu careva eretici sau deja atunci când afirmă că ereticii nu sunt eretici, sau că aceştia fac parte din Biserică, sau că aceştia au taine adevărate? Devine cineva ecumenist atunci când semnează un document de unire a religiilor sau deja atunci când afirmă că toate religiile sunt de la Dumnezeu şi cinstesc acelaşi Dumnezeu?…

II. Ecumenismul în Bisericile Ortodoxe: istorie, documente, fapte, mărturii

3 iunie 2014

Am arătat în ce constă ecleziologia ecumeniştilor aşa zişi ortodocşi, cauzele duhovniceşti pentru care ei s-au inclus în mişcarea ecumenistă şi au răspândit această erezie în lumea ortodoxă. În continuare vom vedea că, din păcate, concepţiile expuse mai sus nu sunt nici particulare, izolate, nici ţinute şi mărturisite într-ascuns şi nici noi nu sunt, ci sunt împărtăşite şi propovăduite în chip deschis de către teologi, preoţi, episcopi, Patriarhi… Şi aşa cum gândul este sămânţă şi fapta este rodul ei, teologia ecumenistă a rodit şi continuă să rodească şi o mulţime de fapte grăitoare, ce învederează credinţa celor care le săvârşesc. La acestea se cuvine să luăm aminte, căci proorocii mincinoşi după roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16).

II.1. Ecumenismul până în 1948

3 iunie 2014

Se înţelege că acceptării şi răspândirii unei astfel de erezii, cum este ecumenismul, i-a fost premergătoare o perioadă de slăbire a credinţei, când creştinii au început a iubi întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3:19). În 1864, deja despre starea din acea perioadă, Sf. Ignatie Briancianinov scria: „Lepădarea de credinţă a început de la un timp să se săvârşească foarte repede, liber şi deschis. Urmările trebuie să fie cele mai triste”[1].

Pentru prima dată o iniţiativă de unire a creştinilor a fost făcută în enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 adresată tuturor bisericilor ortodoxe, în care se spune că „trebuie să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii de a pregăti drumul care duce spre acest scop [unirea tuturor creştinilor – n.n.] şi de a găsi puncte de întâlnire şi interacţiune, sau chiar să închidem ochii în faţa unor neregularităţi până la îndeplinirea acestei sarcini38, adăugându-se în continuare că „nu mai puţină atenţie merită, după părerea noastră, problema calendarului comun […] Luăm în consideraţie schimbarea Paştelui nostru eclezial după înţelegerile comune necesare”[2].

Acesta a fost primul document oficial care a abordat subiectul implicării bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenistă. Totuşi, trebuie să menţionam că această enciclică a avut caracter consultativ şi nu decizional, cerându-se în acest fel părerile celorlalte biserici locale cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, însăşi disponibilitatea de a închide ochii şi de a lua în consideraţie schimbarea calendarului şi a datei Paştelui ortodox arată că pornirile ecumeniste, chiar de la începutul lor, deloc n-au avut caracterul de mărturisire a Ortodoxiei în faţa neortodocşilor, aşa cum se pretinde. (mai mult…)

II.2. Instituţiile ecumeniste şi relaţiile cu catolicismul

3 iunie 2014

Mişcarea ecumenistă şi-a continuat dezvoltarea după o întrerupere cauzată de cel de-al doilea război mondial. În toamna lui 1948, la Amsterdam, urma să aibă loc prima adunare generală a Consiliului mondial al bisericilor, în organizarea căreia un rol important l-a avut noul Patriarh ecumenic, Atenagoras (1948-1972), care avea să devină şi unul dintre cei mai înverşunaţi ecumenişti ai sec.XX. Rolul acestei organizaţii a fost bine definit într-o epistolă a Patriarhiei Ecumenice: „Consiliul Mondial al Bisericilor este o expresie concretă şi o formă organizată a mişcării ecumeniste”[1].

La adunarea generală de la Amsterdam au fost invitate toate bisericile ortodoxe locale. În luna iulie a aceluiaşi an, la Moscova, a avut loc o conferinţă pan-ortodoxă, la care s-a pus în discuţie şi participarea bisericilor ortodoxe la această adunare.

În rapoartele privitoare la CMB prezentate acolo s-a subliniat influenţa politică în această organizaţie (vorbim despre începutul războiului rece) şi chiar s-a menţionat că există dovezi ale implicării masoneriei în mişcarea ecumenistă[2], motive pentru care s-a decis ca bisericile ortodoxe să nu participe la adunarea generală a CMB. Patriarhul Kiril (Gundeaev), în cartea despre care am pomenit, afirmă că această decizie s-a luat sub presiunile factorului politic sovietic şi că de fapt deschiderea bisericilor spre ecumenism rămânea vie şi reală[3]. (mai mult…)

II.3. Recunoaşterea oficială a bisericilor eretice şi ecumenismul interreligios

3 iunie 2014

Prin intermediul aceleeaşi structuri, CMB, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[1], afirmându-se astfel unitatea de credinţă între ecumeniştii ortodocşi şi cei anatemizaţi de Biserică la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451 şi celelalte Sinoade de mai târziu.

În 1986, la iniţiativa papei Ioan Paul II, a fost organizat un eveniment ecumenist de o amploare nemaivăzută. La Assisi s-au întrunit liderii mai multor religii pentru o rugăciune pentru pace. Pe lângă episcopii ortodocşi, reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice, bisericilor greacă, română, rusă ş.a., la eveniment au participat musulmani, iudei, budişti, zoroastrieni, hinduşi, animişti ş.a. Iată ce spune mărturia unui participant la acel eveniment: „În timp ce toată dimineaţa fiecare grup religios a petrecut-o în rugăciune separată cu adepţii săi, după amiază toată adunarea s-a rugat împreună, mărturisind setea universală pentru pace, împărtăşită de toată umanitatea”[2], la toate acestea participând şi delegaţii bisericilor ortodoxe.

Şi chiar în mijlocul acestor vădite fărădelegi, trădări, apostazii şi erezii, consultarea pan-ortodoxă pre-sinodală din 1986 a afirmat: „Participarea ortodoxă în mişcarea ecumenistă nu este deloc străină firii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este o exprimare consistentă a credinţei Apostolice în noile condiţii istorice”[3]. Evident, o asemenea atitudine nu putea să ducă decât la adâncirea implicării bisericilor ortodoxe oficiale în ecumenism şi răspândirea acestei erezii la cel mai înalt nivel, ducând la un adevărat dezmăţ ecumenist, vădit deja în acea perioadă. (mai mult…)

II.4. Ecumenismul în documente oficiale – indice cronologic

3 iunie 2014

În următoarele documente oficiale, fie elaborate, fie adoptate de bisericile ortodoxe, sunt afirmate ereziile ecumeniste:

1920 – Enciclica Patriarhiei Ecumenice „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”

1950 – Declaraţia de la Toronto (CMB)

1965 – Declaraţia comună catolico-ortodoxă de ridicare reciprocă a anatemelor

1969, 16 decembrie – Decizia Patriarhiei Moscovei cu privire la încuviinţarea împărtăşirii catolicilor şi lipovenilor

1973 – Epistola Patriarhiei Ecumenice cu ocazia celei de-a 25 aniversare a CMB

1975 – Declaraţia delegaţilor ortodocşi la Adunarea generală a CMB de la Nairobi

1975 – Raportul „Lupta Bisericii pentru dreptate şi unitate” – Contribuţia Ortodoxă în Nairobi (CMB)

1976 – Raportul sinodal al Patriarhiei Moscovei despre a V-a Adunare Generală a CMB şi rezultatele sale

1977 – Documentul final al Consultării teologilor ortodocşi: „Natura ecumenistă a mărturisirii ortodoxe”, Mănăstirea Noul Valaam

1982 – Botez, Euharistie, Preoţie (Baptism, Eucharist, Ministry – CMB)

1986 – Raportul celei de-a treia consultaţii pan-ortodoxe pre-sinodale: „Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă”, Chambesy

1988 – Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale

1991, 12 noiembrie – Enciclica Patriarhului Antiohiei Ignatie IV

1991 – Declaraţia delegaţilor ortodocşi la adunarea generală a CMB de la Canberra

1991 – Raportul „Bisericile Ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, Chambesy

1989-1993 – Declaraţiile de la Chambesy

1993 – Declaraţia de la Balamand

2000 – Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie

2001 – Charta oecumenica (CBE)

2006 – Documentul summit’ului liderilor religioşi de la Moscova

2007 – Declaraţia de la Ravenna

2013 – Declaraţia de unitate de la Busan (CMB)

II.5. O scurtă lămurire despre tainele ereticilor

3 iunie 2014

Unul din principalele argumente ale ecumeniştilor cu privire la recunoaşterea oficială a tainelor ereticilor este rânduiala veche a Bisericii de a-i primi pe ereticii pocăiţi în sânul Său prin trei feluri diferite: prin botez, prin mirungere sau prin mărturisirea credinţei. Şi deoarece acest argument îi nedumereşte şi pe mulţi credincioşi ortodocşi, să vedem ce înseamnă primirea în Biserică prin cele trei rânduieli diferite.

Despre aceasta găsim scris în Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic: „Pe cei dintre eretici ce se adaugă la Ortodoxie şi în partea celor ce se mântuiesc îi primim după aşezata urmare, rânduială şi obicei. Pe Ariani adică şi Machedoniani, şi Navatiani […] îi primim dând ei Libele (mărturisirea Credinţei în scris), şi anatematisind pe tot eresul ce nu cugetă precum cugetă Sfânta lui Dumnezeu Catolicească şi Apostolească Biserică, pecetluindu-se ei, adică ungându-se ei mai întâi cu sfântul Mir […] Pe Evnomiani, însă, care se botează într-o afundare, şi Montanişti […] şi pe toate celelalte eresuri, fiindcă multe sunt aici, mai ales cei ce vin din ţara Galatenilor, pe toţi cei ce dintre aceştia voiesc a se adăuga la Ortodoxie, ca pe ellini îi primim […] Nestorianii trebuie a face Libeluri, şi a anatematisi eresurile, pe Nestorie, pe Evtihie, şi pe Dioscor, şi pe Sevir, şi pe ceilalţi Exarhi ai acestor fel de eresuri, şi pe cei ce cugetă cele ale lor, şi pe toate eresurile cele ce mai înainte s-au pomenit. Şi aşa a se împărtăşi cu sfânta Cuminecătură”. (mai mult…)