Ecleziologie

Sf. Teodor Studitul (†826): Scrisoarea (49), Fiului Naucratie

5 aprilie 2016

Nimic din cele ce îmi spui și îmi povestești de fiecare dată, fiul 142579_sfantul-teodor-studitulmeu preadorit, nu este de prisos și întâmplător, ci binevenit și cuviincios și aducând folos sufletului, după cum și cele de acum. Iar eu, lăudând buna ta râvnă, aștept și un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseța dacă vei putea să stărui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să sprijinească ortodoxia și să se împotrivească celor rău credincioși trebuie să aibă și experiență și putere în cuvânt. Pentru că, de vreme ce aceia care par că dețin ceva mare prin știința de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile care așteaptă gâdilarea, prea bine este ca și cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiți de puterea cuvântului și să priceapă atacurile lor iuți și distrugătoare. Așa va fi întărită iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în alt chip cu tine și cu oricare altul decât spre folosul [vostru].

Ai spus că au adormit frații Filip și Filon. E bine, bine că amândoi [s-au săvârșit] cu sfârșit bun, nu în înțelesul că cele mai înainte de sfârșit le-ar fi fost vrednice de ocară (căci cum ar fi aceasta celor ce s-au lepădat în lume de trup și sânge și s-au supus jugului ușor al ascultării?), ci în înțelesul că au avut parte de cea mai înaltă fericire. fiind prigoniți pentru Domnul, necăjiți și strâmtorați. și, în plus de asta, nimeni nu i-a grăit de rău decât cei ce au lepădat Evanghelia: adulterii cei cu nume rău. Și lui Filon i-a rămas lauda până acum prietenă, iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuți le-ai numărat mai înainte. Iar eu, pe lângă cele spuse, mă minunez și de simplitatea și smerenia lui, de nemânierea și lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu aproapele] și de iubirea de frați, de buna ascultare și curajul său, și, pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naște și buna străpungere [a inimii], și ura de lume, și iubirea de Dumnezeu, și lipsa de îndrăznire [față de aproapele]. Spune tu, după cum ai urzit și mai înainte, multa lăcrimare a bărbatului [aceluia], iubirea lui de a urma părintelui [duhovnicesc], dârzenia lui în primejdii și râvna fără nici o cârtire și prospețimea neîncetată a virtuților mult înfloritului său suflet. (mai mult…)

Sf. Dionisie Areopagitul (†96): În ei (în ierarhi) lucrează și preoția

24 martie 2016

Despre Ierarhia Bisericească, Capitolul V, Despre sfințirile preoțești (despre treptele, puterile și lucrările lor), §4-6

Legea a tot sfântă a dumnezeieștii obârșii este aceasta:Dionisie cele de al doilea să fie înălțate de cele dintâi spre a tot dumnezeiasca lumină. Căci oare nu vedem și substanțele sensibile ale elementelor că pătrund mai întâi în cele ce sunt mai înrudite și prin acelea își trec lucrarea lor spre altele? În mod cuvenit deci obârșia și temeiul întregii bunei orânduiri nevăzute și văzute îngăduie razelor lucrărilor dumnezeiești să coboare la primele minți mai asemănătoare cu Dumnezeu și prin acelea, ca prin mințile cele mai străvezii și mai capabile de împărtășire și transmitere a luminii, ca să lumineze și pe cele inferioare, pe măsura lor. Deci și acestor prime văzătoare de Dumnezeu le aparține să arate cu îmbelșugare celor de al doilea, corespunzător relației între ele, vederile dumnezeiești văzute cu sfințenie de ele; le aparține lor, care au fost bine inițiate în toate cele dumnezeiești ale treptei lor ierarhice să inițieze ( pe cei de al doilea) în acestea cu știință, prin lucrarea sfințitoare (desăvârșitoare), după ce au luat puterea lucrării desăvârșitoare a inițierii și să transmită după vrednicie cele sfinte le aparține celor care s-au împărtășit cu știința și cu deplinătatea de desăvârșire preoțească.

Deci treapta dumnezeiască a ierarhilor este prima dintre treptele văzătoare de Dumnezeu; ea este cea mai de vârf și totodată ultima. Căci de fapt în ea se împlinește și se desăvârșește tot ordinul ierarhiei celei pentru noi. Fiindcă, precum vedem, toată ierarhia își are culmea în Iisus, așa și pe fiecare treaptă a ei, își are culmea în propriul ierarh purtător de Dumnezeu. Iar puterea treptei ierarhului pătrunde în toate sfintele întregimi și lucrează prin sfințitele trepte tainele ierarhiei sale. În mod deosebit însă legea dumnezeiască i-a rânduit ei, deosebit de celelalte trepte, împlinirea lucrărilor sfințitoare (mai) dumnezeiești. Iar acestea sunt chipurile lucrărilor desăvărșitoare ale puterii dumnezeieștii obârșii, care se arată în toate simboalele cele mai dumnezeiești și în toate orânduirile cele sfinte. (mai mult…)

Sf. Ignatie Teoforul († 107): Să privim pe episcop ca pe Domnul Însuși și să fugim de cei ce poartă numele cu viclenie

23 martie 2016

Din epistola către Efeseni a sfântului Ignatie, Capitolul VI-IX

Cu cât vede cineva pe episcop că tace, cu atât mai mult să-l Ignatiusrespecte; că trebuie să primim pe cel pe care Stăpânul casei îl trimite să-i administreze casa ca pe Însuși Cel ce l-a trimis. Este lămurit, așadar, că trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuși. Chiar Onisim vă laudă mult pentru buna voastră rânduială, în Dumnezeu, că viețuiți toți după adevăr și că nu se află între voi nici o erezie și nici nu ascultați pe altcineva mai mult decât pe Iisus Hristos, Care vă grăiește adevărul.

Sunt unii oameni care obișnuiesc să poarte numele cu viclenie condamnabilă, făcând și alte fapte nevrednice de Dumnezeu; de aceștia trebuie să fugiți ca de fiare, pentru că sunt câini turbați, care mușcă pe furiș; trebuie să vă feriți de ei, că mușcăturile lor sunt greu de vindecat. Un singur doctor este, trupesc și duhovnicesc, născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru.

Să nu vă înșele cineva, – după cum nici nu vă lăsați înșelați – pentru că toți sunteți a lui Dumnezeu. Când n-a pătruns nici o ceartă între voi, care poate să vă chinuie, înseamnă că trăiți după Dumnezeu. ”Lepădătura” voastră sunt eu și mă curățesc pentru voi cei din Efes, biserica cea vestită în veci. Cei trupești nu pot face cele duhovnicești, nici cei duhovnicești cele trupești, după cum nici credința nu poate săvârși faptele necredinței, nici necredința faptele credinței. Dar chiar acelea pe care le faceți voi după trup și acelea sunt duhovnicești, că voi pe toate le faceți în Iisus Hristos. (mai mult…)

Sfântul Irineu al Lyonului († 202): Despre eretici și erezie

23 martie 2016

1. Întrucât anumiți oameni lasă adevărul la o parte irineuși aduc  cuvinte mincinoase și genealogii deșarte (Tit 3, 9), care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, decât buna luminare, care este în credință” (I Tim. 1, 4) și, prin aceste înțelegeri construiesc planuri rele, drumuri „credibile” pentru acele minți fără experiență și care cad în plasa lor, eu m-am simțit constrâns, dragul meu prieten, să compun tratatele următoare, pentru a expune și a contracara mașinațiile lor.

Acei oameni, care falsifică cărțile lui Dumnezeu, se arată pe ei înșiși a fi răi interpreți ai cuvintelor bune ale Revelației. Ei răstoarnă credința multora, prin demersul lor, sub pretenția unei învățături superioare, dela Cel, Care înconjoară și împodobește universul; dacă, într-adevăr, ei au ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul și toate lucrurile care sunt în ele.

Prin înțelegeri aparent veridice și cuvinte, care par plauzibile, aceștia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu înțelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire. Însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei inițiază pe aceia în păreri necredincioase și pline de blasfemii, ca acelea despre Demiurg. Căci și numai acestea singure sunt neputincioase și, referindu-ne la ele, putem să distingem falsitatea de adevăr.

2. Căci, într-adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă diformitate, numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin aceasta, ușor de găsit. Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, așa încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa de experiență(oricât de ridicolă ar părea această expresie), decât adevărul însuși. (mai mult…)

Sf. Ciprian al Cartaginei (†258): Epistolă către Corneliu despre nerecunoaşterea lui Novaţian ca episcop

7 martie 2016

Ciprian fratelui Corneliu cu urări de sănătate,

Au venit la noi, cel mai iubit dintre frați, trimișii lui Novațian, Maxim preotul, diaconul Avghend și un oarecare Matei și Longhin. IarCiprian al Cartaginei noi aflând, atât din scrisoarea ce au adus-o ei cât și din vorbele și asigurările lor, că Novațian este pus episcop, fiind uimiți de nedreptatea nelegiuitei hirotonii făcute ca fiind străină Bisericii sobornicești, am hotărât din acel moment să întrerupem comuniunea cu ei, depărtând și respingând pentru o vreme încăpăținatele și arogantele lor mărturii. Eu dimpreună cu mulțimea conslujitorilor ce au sosit la mine, așteptam întoarcerea prietenilor noștri, ce au fost de curând trimiși la tine și ceilalți coepiscopi, care au fost la hirotonia ta, Caldoniu și Fortunat, ca atunci când se vor întoarce și ne vor zice cu exactitate despre cele întâmplate cu o mai mare putere și claritate să dăm pe față nelegiuirea părții adversare. Între timp, au sosit prietenii noștri Pompei și Ștefan, care pentru lămurirea noastră în legătură cu lucrurile petrecute acolo, în măsura demnității și credinței lor, ne-au comunicat așa indicații și mărturii că nu a mai fost nevoie să ascultăm trimișii lui Novațian, și atunci când acești trimiși, pronunțând în adunarea creștinilor hule și vorbe tulburătoare, fără de încetare cereau de la noi și de la popor să ascultăm acea învinuire pe care ei aveau să o arate și demonstreze; noi am socotit mai prejos de demnitatea noastră să permitem ca bunul nume a prietenului nostru, care a fost deja ales și hirotonit învrednicindu-se de laude și recunoaștere din partea multor, să fie în continuare ponegrit de spurcatele guri a invidioșilor. Ar fi prea mult să pun în scrisoare toate dezmințirile, dovezile și demonstrările în adresa lor pentru erezia ce au făcut-o prin aceată nepermisă încercare; toate particularitățile cu de amănuntul despre aceasta le veți afla de la preotul nostru Primitiv, când el va sosi la voi. Având în vedere că ei, nevrând să lase frenetica obraznicie, se întăresc aici în a ademeni mădularele lui Hristos în schismă, și a sfâșia trupul Bisericii sobornicești, – mergând din casă în casă, iar în unele regiuni din oraș în oraș, pentru a găsi pe cei ce vor participa la încăpăținarea și rătăcirea lor; noi le-am răspuns deja o dată dar nu încetăm în a aduce aminte: că să afle că este nelegiuit lucru să-ți lepezi mama; pentru ca să cunoască și să înțeleagă, că nici într-un fel nu se poate pune un alt episcop când acesta a fost pus deja o dată și este primit după mărturia și judecata conslujitorilor și a poporului, și de aceea, de vor să păstreze pacea și credința, dacă se recunosc pe sine a fi lucrători a Evangheliei lui Hristos, să se întroarcă întâi în Biserică.

Îți doresc iubite frate să fii tot timpul sănătos.

Epistolă scrisă în anul 816

Pr. Mihail Pomazanski (†1988): Conştiinţa sobornicească a Bisericii

2 septembrie 2014

013. Mihail Pomazanski - Conştiinţa sobornicească a BisericiiBiserica Ortodoxă a lui Hristos este trupul lui Hristos, un organism duhovnicesc al cărui Cap este Hristos. Ea are un singur duh, o singură credinţă comună, o singură şi comună contşiinţă sobornicească şi catolicească, fiind condusă de Duhul Sfânt, dar statornicită în gândirea ei pe temeiuri precise şi clare ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Predanii Apostoleşti. Această conştiinţă catolicească este întotdeauna proprie Bisericii, dar se exprimă într-un chip mai limpede la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. Din adâncurile istoriei creştinismului, potrivit Canonului 37 Apostolic, sinoade ale bisericilor ortodoxe locale se ţineau de două ori pe an. De asemenea, de multe ori în istorie au fost convocate sinoade regionale ale episcopilor, de o măsură mai mare decât sinoadele unor biserici aparte, şi, în sfârşit, sinoadele episcopilor întregii Biserici Ortodoxe, de la Răsărit şi de la Apus. Biserica recunoaşte şapte asemenea Soboare, care se numesc Ecumenice.

Sinoadele Ecumenice au formulat exact şi au întărit un şir de adevăruri de temelie ale credinţei creştin-ortodoxe, apărând vechea învăţătură a Bisericii de răstălmăcirile ereticilor. De asemenea, Sinoadele Ecumenice au formulat şi au rânduit îndeplinirea comună de către toţi a o mulţime de legi şi reguli de viaţă a Bisericii şi de viaţă creştinească personală, numite canoane bisericeşti. În sfârşit, Sinoadele Ecumenice au întărit hotărârile dogmatice a unor sinoade locale, precum şi exprimările dogmatice alcătuite de unii părinţi ai Bisericii (cum ar fi mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei, canoanele Sf. Vasile cel Mare ş.a.).

Trebuie să luăm aminte că sinoadele Bisericii stabileau hotărârile dogmatice după o cercetare amănunţită, completă şi deplină a tuturor locurilor Sfintei Scripturi care atingeau subiectul discutat, mărturisind totodată că Biserica universală anume în aşa fel înţelegea fragmentele aduse din Sfânta Scriptură. Astfel, învăţătura de credinţă a sinoadelor exprimă armonia Sfintei Scripturi şi a Predaniei soborniceşti a Bisericii. Iată de ce înseşi hotărârile acelea deveneau, la rândul lor, un adevărat, neclintit şi autoritar temei pe Sfânta Scriptură şi Predania Apostolică, o sobornicească şi Sfântă Predanie a Bisericii.

Fără îndoială multe adevăruri de credinţă sunt atât de clare nemijlocit din Sfânta Scriptură, încât ele nu au fost niciodată supuse răstălmăcirilor eretice şi despre ele nu există hotărâri sinodale particulare. Alte adevăruri au fost întărite de soboare.

Dintre hotărârile dogmatice soborniceşti, Sinoadele Ecumenice recunosc drept principal şi esenţial crezul Niceo-Constantinopolitan, interzicând orice schimbare a lui şi orice adăugare sau scoaterenu numai din sensul său, dar şi din cuvintele sale (hotărârea Sinodului III Ecumenic, repetată de Sinoadele IV, V, VI şi VII).

Învăţăturile de credinţă a unui şir de sinoade locale, precum şi unele mărturisiri de credinţă ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, recunoscute drept cârmă pentru toată Biserica, au fost enumerate într-al doilea canonului al Sinodului VI Ecumenic (Sinodul din Trulan). Ele sunt expuse în „Cartea Canoanelor Sf. Apostoli, Sf. Soboare Ecumenice şi Locale şi a Sf. Părinţi”.

tălmăcit de pe azbyka.ru

George Racoveanu (†1967): Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

13 august 2014

011. George Racoveanu - Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitateNota redacţiei: mai facem o mică abatere de la principiul de a publica numai scrierile Sfinţilor Bisericii, întrucât textul de mai jos exprimă învăţătura ortodoxă despre ce este un Sobor Ecumenic, cu atât mai mult că acest subiect devine tot mai actual în contextul convocării sinodului din 2016 de la Constantinopol.

În congresul profesorilor Facultăţilor de Teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui Decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge. Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă.

Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe.

Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor? Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 600 (630). La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi. Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Dar asta însemnează că nu au participat toţi episcopii Bisericii, fiindcă numărul acestora era cu mult mai mare. Noi ştim că atunci când Vasilisc anulează hotărârea Soborului de la Calcedon şi proclamă monofizitismul drept dreaptă credinţă, enciclica lui monofizită are „consimţământul a vreo 500 de episcopi”. Iar când Leon I pune să întrebe, în anul 458, pe toţi episcopii despre ortodoxia Soborului de la Calcedon, „peste 1600 episcopi se pronunţă pentru”. (mai mult…)

Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988): Grija Bisericii pentru curăţia învăţăturii creştine

8 iulie 2014

Nota redacţiei: Pr. Mihail Pomazanski a fost unul din cei mai străluciţi teologi dogmatişti ai sec. XX. Textul de mai jos este o sinteză foarte limpede despre natura Bisericii, una făcută în duhul Sfinţilor Părinţi, tocmai din această cauză facem o excepţie de la şirul de texte scrise de Sfinţii Părinţi pe care le-am publicat la noi pe site.

Din primele zile ale existenţei sale, Sfânta Biserică a lui Hristos se îngrijea neobosită ca fiii ei, mădularele ei, să stea cu tărie în curăţia adevărului. „Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr” (III Ioan1:4). „V-am scris aceste puţine lucruri… ca să vă îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi” – scrie, încheidu-şi epistola sobornicească, Sf. Apostol Petru (I Petru 5:12).

Sf. Apostol Pavel istoriseşte despre sine că, după paisprezece ani de propovăduire, a mers în Ierusalim, potrivit descoperirii, cu Barnaba şi Tit, arătându-le celor de-acolo, îndeosebi celor mai de seamă, bunăvestirea pe care o propovăduia, ca nu cumva să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal. 2:2). „Îţi poruncesc să păzeşti porunca fără pată, fără vină… Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase” – îl povăţuieşte repetat pe ucenicul său Timotei (I Tim. 6:13-14; II Tim. 1:13).

Adevărata cale a credinţei, întotdeauna păzită cu amănunt în istoria Bisericii, dintotdeauna era numită cale directă, dreaptă, dreptslăvitoare (Orthodoxia). Apostolul Pavel îl povăţuieşte pe Timotei să se arate înaintea lui Dumnezeu „lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului” (II Tim. 2:15). (mai mult…)

Sf. Ambrozie al Mediolanului (†397): Biserica – Eva tainică

4 iulie 2014

003. Sf. Ambrozie al Mediolanului - Biserica - Eva tainicăMoise ne-a vestit că după ce Dumnezeu l-a făcut pe om, El a creat şi femeia: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie” (Fac. 2:21-22).

Această lucrare dumnezeiască mă face să înţeleg ceva mai mult decât cele citite. Apostolul vine în ajutorul căutărilor mele şi atunci când eu nu pot înţelege cuvintele „os din oasele mele şi carne din carnea mea”, sau acestea: „ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2:23), el îmi descoperă sensul lor întru Duhul lui Dumnezeu, zicând: „Taina aceasta mare este”. Care taină? „Vor fi amândoi un trup”, „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa” şi iarăşi: „suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Ef. 5:30-32). Cine-i omul acela, pentru care femeia îşi lasă părinţii? Cea care îşi lasă părinţii este Biserica, adunată fiind din popoarele păgâne, Biserica cea care a primit cuvântul proorocesc: „uită poporul tău şi casa părintelui tău” (Ps. 44:12). Cine este omul acela, dacă nu Cel despre Care spunea Ioan Botezătorul: „Cel care vine după mine a fost înaintea mea” (Ioan 1:15)? Din pieptul Său, în timp ce dormea, Dumnezeu a luat o coastă, căci anume El şi dormea, şi se odihnea, şi a înviat, căci Domnul L-a primit. Dar ce fel de coastă este aceea, dacă nu puterea, virtutea? Când ostaşul a împuns coasta Lui, au curs de acolo îndată sânge şi apă pentru viaţa lumii. Aceasta e virtutea, aceasta e viaţa lumii – iată ce este coasta lui Hristos. Coasta noului Adam, căci întâiul Adam a fost făcut cu suflet viu, iar al doilea este Duhul de viaţă făcător. Acest al doilea Adam e Hristos, iar coasta lui Hristos este viaţa Bisericii. De aceea noi suntem mădularele Trupului Său, alcătuiţi din trupul Său şi din oasele Sale. (mai mult…)