Naționalismul rus și monarhia ne sunt scumpe doar din motiv că de-a lungul istoriei milenare a neamului nostru acestea erau strâns legate duhovnicește de Sfânta noastră Ortodoxie, prin care se sfințeau și din care se inspirau. Ortodoxia și ”rusismul” au devenit pentru noi ca un fel de sinonime, iar conducerea statului, prin persoana Țarului, în conștiința noastră nu poate fi alta decât ortodoxă. ”Țarul ortodox” – așa se cântă în imnul nostru național rusesc și noi nu ne putem închipui un alt fel de Țar decât ortodox, râvnitor, ocrotitor și apărător al sfintei Credinței noastre Ortodoxe și a Bisericii din Patria noastră Ortodoxă. Desigur că și Țarii, fiind tot oameni, puteau avea patimile și neajunsurile lor, cu toate acestea ei rămâneau a fi ortodocși și, dacă greșeau, se pocăiau, așa cum stă în obiceiul tuturor creștinilor ortodocși. Din acest motiv să-i compari pe acești conducători cu cei actuali, care sunt fără de Dumnezeu și luptători împotriva Lui, ar fi o mare greșeală strigătoare la cer, și ar demonstra lipsa unei cugetări sănătoase sau chiar a unei înrăite pervertiri a adevărului de către cei ce încearcă să facă această comparație.
Puţini cunosc astăzi paragrafele 62-64 din Codul de Legi al Imperiului Rus, care spun următoarele: ”Cea de întâi și dominantă credință în Imperiul Rus este credința Creștină Ortodoxă Sobornicească de Răsărit. Împăratul, deținătorul scaunului a toată Rusia, nu poate mărturisi nici o credință afară de cea Ortodoxă. Împăratul, fiind un domnitor Creștin, este cel mai înalt apărător și ocrotitor al dogmelor credinței dominante și păzitor al dreptei credințe și a toată buna orânduire în sfânta Biserică.”
Și Domnitorii noştri, după cum ne mărturisește adevărata istorie (dar nu cea pervertită de clevetitori!), cu adevărat au fost ”Binecredincioși”, după cum i-a și numit Biserica noastră, chiar dacă nu toți dintre aceștia au avut o viață impecabilă, căci un ideal pe pământ nici nu există, iar fără de păcat este doar Unul Dumnezeu.
Îndeosebi acest nume de ”Binecredincios” a fost întărit de ultimul nostru Domnitor, Țarul-Mucenic Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru. El s-a deosebit și printr-o puternică predispoziție personală creștinească și în același timp a fost și un adevărat ocrotitor al Bisericii și a prosperității ei. Continue reading „Cuv. Averchie de Jordanville (†1976): Cea mai scumpă pentru noi este anume sfânta Ortodoxie!”
noi aflând, atât din scrisoarea ce au adus-o ei cât și din vorbele și asigurările lor, că Novațian este pus episcop, fiind uimiți de nedreptatea nelegiuitei hirotonii făcute ca fiind străină Bisericii sobornicești, am hotărât din acel moment să întrerupem comuniunea cu ei, depărtând și respingând pentru o vreme încăpăținatele și arogantele lor mărturii. Eu dimpreună cu mulțimea conslujitorilor ce au sosit la mine, așteptam întoarcerea prietenilor noștri, ce au fost de curând trimiși la tine și ceilalți coepiscopi, care au fost la hirotonia ta, Caldoniu și Fortunat, ca atunci când se vor întoarce și ne vor zice cu exactitate despre cele întâmplate cu o mai mare putere și claritate să dăm pe față nelegiuirea părții adversare. Între timp, au sosit prietenii noștri Pompei și Ștefan, care pentru lămurirea noastră în legătură cu lucrurile petrecute acolo, în măsura demnității și credinței lor, ne-au comunicat așa indicații și mărturii că nu a mai fost nevoie să ascultăm trimișii lui Novațian, și atunci când acești trimiși, pronunțând în adunarea creștinilor hule și vorbe tulburătoare, fără de încetare cereau de la noi și de la popor să ascultăm acea învinuire pe care ei aveau să o arate și demonstreze; noi am socotit mai prejos de demnitatea noastră să permitem ca bunul nume a prietenului nostru, care a fost deja ales și hirotonit învrednicindu-se de laude și recunoaștere din partea multor, să fie în continuare ponegrit de spurcatele guri a invidioșilor. Ar fi prea mult să pun în scrisoare toate dezmințirile, dovezile și demonstrările în adresa lor pentru erezia ce au făcut-o prin aceată nepermisă încercare; toate particularitățile cu de amănuntul despre aceasta le veți afla de la preotul nostru Primitiv, când el va sosi la voi. Având în vedere că ei, nevrând să lase frenetica obraznicie, se întăresc aici în a ademeni mădularele lui Hristos în schismă, și a sfâșia trupul Bisericii sobornicești, – mergând din casă în casă, iar în unele regiuni din oraș în oraș, pentru a găsi pe cei ce vor participa la încăpăținarea și rătăcirea lor; noi le-am răspuns deja o dată dar nu încetăm în a aduce aminte: că să afle că este nelegiuit lucru să-ți lepezi mama; pentru ca să cunoască și să înțeleagă, că nici într-un fel nu se poate pune un alt episcop când acesta a fost pus deja o dată și este primit după mărturia și judecata conslujitorilor și a poporului, și de aceea, de vor să păstreze pacea și credința, dacă se recunosc pe sine a fi lucrători a Evangheliei lui Hristos, să se întroarcă întâi în Biserică.
Vă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului, a găsit că îl ţinem aşa cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor care ne-au predat Crezul prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, care sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate acestea, că Preasfinţia Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu este lesne a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat care a prins rădăcină atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a sili pe nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi această hulire. (…) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic, şi după vrednicie cinstit!
