Sf. Teodor Studitul (†826): Scrisoarea (49), Fiului Naucratie

Nimic din cele ce îmi spui și îmi povestești de fiecare dată, fiul 142579_sfantul-teodor-studitulmeu preadorit, nu este de prisos și întâmplător, ci binevenit și cuviincios și aducând folos sufletului, după cum și cele de acum. Iar eu, lăudând buna ta râvnă, aștept și un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseța dacă vei putea să stărui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să sprijinească ortodoxia și să se împotrivească celor rău credincioși trebuie să aibă și experiență și putere în cuvânt. Pentru că, de vreme ce aceia care par că dețin ceva mare prin știința de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile care așteaptă gâdilarea, prea bine este ca și cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiți de puterea cuvântului și să priceapă atacurile lor iuți și distrugătoare. Așa va fi întărită iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în alt chip cu tine și cu oricare altul decât spre folosul [vostru].

Ai spus că au adormit frații Filip și Filon. E bine, bine că amândoi [s-au săvârșit] cu sfârșit bun, nu în înțelesul că cele mai înainte de sfârșit le-ar fi fost vrednice de ocară (căci cum ar fi aceasta celor ce s-au lepădat în lume de trup și sânge și s-au supus jugului ușor al ascultării?), ci în înțelesul că au avut parte de cea mai înaltă fericire. fiind prigoniți pentru Domnul, necăjiți și strâmtorați. și, în plus de asta, nimeni nu i-a grăit de rău decât cei ce au lepădat Evanghelia: adulterii cei cu nume rău. Și lui Filon i-a rămas lauda până acum prietenă, iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuți le-ai numărat mai înainte. Iar eu, pe lângă cele spuse, mă minunez și de simplitatea și smerenia lui, de nemânierea și lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu aproapele] și de iubirea de frați, de buna ascultare și curajul său, și, pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naște și buna străpungere [a inimii], și ura de lume, și iubirea de Dumnezeu, și lipsa de îndrăznire [față de aproapele]. Spune tu, după cum ai urzit și mai înainte, multa lăcrimare a bărbatului [aceluia], iubirea lui de a urma părintelui [duhovnicesc], dârzenia lui în primejdii și râvna fără nici o cârtire și prospețimea neîncetată a virtuților mult înfloritului său suflet.

Bine se ține și Gaian cel statornic și tare, care a străbătut aproape toate ținuturile unde sunt frații împrăștiați. Mulțumită fie Stăpânului Dumnezeu că sunt sănătoși. Iar că în necazuri nu cad, ci mai mult se îmbărbătează [în ele], slavă lui Hristos, Celui Ce-i întărește. Iar că au fost alungați, nefiind învredniciți de adăpostire din partea oarecăror monahi, mai cu seamă din partea celor de doi bani care au fost de acord cu aceasta, nu mă minunez. S-a scris: „și dușmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 36). Nu cei mici la suflet s-au lepădat de Hristos Dumnezeul nostru, Care a spus aceste cuvinte? și zice și fiul tunetului: „Intru ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11). Așadar, ce diferență este dacă unii nu L-au primit pe Hristos Izbăvitorul lumii, iar alții nu i-au primit pe cei ce au răbdat pentru El și pentru Evanghelia Lui prigoane și temnițe? Nici una, decât răstignirea și moartea. Să nu li se socotească legătura fărădelegii, și, precum ai zis, să nu sufere bătăile celor supuși lor; și pentru că nu li s-a aprins lumina adevărului, ci umblă în întunericul neștiinței, ei i-au lepădat pe frații noștri ca nu cumva să li se facă auzit, adică reamintit, cuvântul sfânt al adevărului și dreptății. Dar nu va rămâne sfatul acesta al lor, ci cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei l-au călcat în picioare, va fi grăit și va fi întărit în veac. „Căci cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). Și cine este destoinic să se împotrivească acestor [cuvinte] decât tiranul Satana și prorocii lui care au întărit, ca iconomie mântuitoare pentru Biserică, adulterul, fiind ei cu adevărat deșerți la cuget și cu totul urâți.

În legătură cu întrebările tale, felurit va fi răspunsul. Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chirii a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei din Răsărit care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] țineau întregi dogmele cele mai drepte și cele mai importante ale dreptei credințe? Căci așa a scris și cel ce a pomenit acestea, cel întru sfinți Evloghie, arhiepiscopul Alexandriei, în cuvântul lui Despre iconomie, de care ne-am și folosit în lucrarea scrisă de noi cu multă osteneală și intitulată: Despre universala iconomie. Așadar, dezlegarea a dat-o însuși cel ce a și istorisit-o (și nu a spus [rezolvarea] în altă parte, și e destul să nu mai căutăm alta; iar din pricina limpezimii ei, și cele ținute de noi să urmeze aceeași gândire).

Unele dintre iconomii s-au făcut de către Părinți „pentru o vreme”, altele, „pentru totdeauna”.

  • Pentru totdeauna” este când Sfântul Atanasie s-a folosit, pentru cei din Italia, de termenul „persoane” în loc de „ipostasuri”.

  • Pentru o vreme” este cazul Apostolului cu tăierea împrejur (cf. Fapte 16, 3), al Marelui Vasile cu Duhul Sfânt și cea de acum a dumnezeiescului Chirii. Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ștacheta mai jos și nu țin de acrivia cea peste măsură. Căci aceasta este iconomia „pentru o vreme”. Fiindcă nici doctorul nu este în stare să-l izbăvească mai degrabă pe cel neputincios din boală, nici calul neînfrânat nu poate fi pus cu ușurință în frâu, nici lemnul tare nu poate fi ușor tăiat, dacă cel cu multă experiență în asemenea lucruri nu se folosește câte puțin de fluierături și lingușiri, de mângâieri și chemări blânde.

Așa au făcut sfinții prin iconomii, după cum și marele Chirii în acest caz. Căci pe bună dreptate a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic. Căci ce altceva era această acceptare a lor pe jumătate, odată ce credința era propovăduită în chip ortodox, și prin aceasta ei dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei? Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potențial anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu prin cuvânt. Apoi, când au ajuns desăvârșiți la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.

Oare nu și noi ne arătăm făcând același lucru? Când unii care sunt într-un cuget cu noi se deosebesc în ceva de noi iar faptul de a renunța la acrivie nu aduce multă întristare, și noi, de bună seamă, primim părtășia cu ei, ca nu cumva din cauza a ceva mic — ceva mic care mai pe urmă s-ar putea îndrepta — să nimicim totul. Dar acest lucru ține de cei neiscusiți, nu de iconomii tainelor lui Dumnezeu.1 Un asemenea fapt este a face pentru o vreme iconomie în cuvânt și purtare în ceea ce privește judecata și adevărul și legea, dar nicidecum în ce privește fărădelegea și minciuna.

Să nu caște gura adulterii în acest caz, nici să fie de acord cu o călăuză ce conduce pe teren povârnit, nici cu un cârmaci care duce la cufundare, nici cu un doctor care produce boli. Cu unul ca acesta s-au asemănat ei: făcând adulter cu cel adulter, însoțindu-se cu cel ce a binecuvântat adulterul, osândind pe Dumnezeu împreună cu cel ce a osândit pe Dumnezeu, dezlegând Evanghelia cu cel ce a dezlegat Evanghelia în chip câinesc, ca s-o spunem mai de-a binelea. Dar unde sau cum l-a primit dumnezeiescul Chirii pe ereticul Dioscor al Alexandriei, precum zic adulterii care sunt întunecați față de lumină și îi osândesc pe sfinți? Nici nu s-a auzit, nici nu e adevărată minciuna lor, fiindcă el [Dioscor] a trăit după dumnezeiescul Chirii. Prin urmare, cum însuși Sfântul l-a primit pe cel cunoscut ca eretic [abia] după adormirea Sfântului, în vremea sinodului tâlhăresc din Efes, care a avut loc după al treilea sfânt Sinod [Ecumenic], de vreme ce el [Chirii] era atunci dincolo de lumea aceasta? Așa grăiesc minciuni și basme, ca să vâneze sufletele ce umblă în simplitate. De aceea, fiți îndemânatici și cunoscători întru toate, ca să fugiți de șarpe și de ucigașii asemenea șarpelui [ereticii], din pricina cărora pier cei mai mulți din neam în neam.

Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter și îl numește adunătură mincinoasă, dar îl pomenește pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtășim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns și în alte [dăți], în scrisorile către Evod, că:

  • Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtășim], numai el să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomenește pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomenește pe mitropolitul său eretic.

  • Dacă preotul unui astfel de [episcop] este chemat la priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată și trebuie îngăduit ca el [preotul; să vină, să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur ortodox; și este iertat și nimic nu-l oprește pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să liturghisească în ea.

  • Dar dacă [preotul] pomenește vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are viețuire fericită, , chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște — de vreme ce doar [acolo la liturghie], din frică, îl pomenește [pe episcopul eretic] —, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].

  • Dacă cineva mănâncă în chip nepăsător cu cel ce a binecuvântat adulterul, sau cu alt eretic, să ne păzim să nu mâncăm împreună cu unii ca aceștia, chiar dacă ei fățăresc ortodoxia. Căci nu păzesc poruncă Apostolului, care zice nici să mâncăm cu unii ca aceștia (cf. I Cor. 5, 11). Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel care a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri.

  • Iar de la cel cu care nu mâncăm, nici darul nu trebuie primit, dacă, învățat o dată sau de două ori, el rămâne indiferent și nu se lasă înduplecat de noi. Nu știu decât că de la paznicii de temniță [darurile] se primesc nu ca binecuvântări, ci ca trebuințe [necesități] sau din pricina iconomiei. Iar [darurile] de la ceilalți care aleargă să mănânce cu ereticii în chip nepăsător nu știu să se primească și să se mănânce împreună cu ei decât în vreo situație anume. Dar a da unora ca aceștia și temnicerilor mâncare și băutură nu trebuie judecat, căci oricărui om trebuie să-i dăm.

  • În biserica domnului Grigora, fiul nostru, nu îndrăznesc a spune să liturghisească preotul nostru, pentru că a fost sfințită după sinodul adulter și a fost consacrată prin [ordinul] celui dintâi adulterin de către cineva care slujește și a slujit împreună cu cel ce a săvârșit căsătoria adulteră.

Sursa: „Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, București 2006, Pag. 51