Sf. Mc. Mihail Novoselov (†1938): Despre scriitorii din Răsărit şi cei din Apus

novoselovAcum mă îndeletnicesc cu citirea unei cărţi pe care o am în limba slavonă, rusă şi în alte limbi, şi care conţine „un şir de cuvântări ale sfinţilor nevoitori din pustia Egiptului”. Aceste cuvinte sunt cu adevărat nişte perle fără de preţ! Cum se pogoară în marea adâncă scafandrul pentru a găsi o piatră preţioasă, la fel şi Sfinţii Părinţi se îndepărtau în adâncul pustiurilor şi acolo pătrundeau în lăuntrul lor, găsind felurite şi nepreţuite perle duhovniceşti: smerenia următoare lui Hristos, simplitatea şi lipsa de răutate asemenea unor copii, despătimirea îngerească, cugetul şi înţelepciunea duhovnicească, într-un singur cuvânt – descopereau Evanghelia.

Astăzi am citit acel cuvânt al Marelui Sisoe care întodeauna mi-a plăcut în mod deosebit şi întodeauna se regăsea în inima mea. Un oarecare călugăr ia zis lui: „Eu mă aflu în necontenită pomenire a Domnului”. Sfântul Sisoe i-a răspuns: „Acesta nu este lucru mare, cu adevărat mare lucru va fi atunci când te vei socoti mai prejos decât toată făptura”.

Înaltă ocupaţie este necontenita pomenire a Domnului! Dar această înălţime este şi foarte primejdioasă atunci când scara ce te ridică spre ea nu se sprijină pe o puternică piatră a smereniei.

Priviţi cum Scriptura vorbşte în acelaşi glas cu Părinţii! Scriptura ne spune: „Arderile de tot nu le vei binevoi… jertfa lui Dumnezeu duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Jertfa şi arderile de tot ale omului trebuie să fie întemeiate pe simţul sărăciei duhovniceşti, pe simţul pocăinţei. Fară de acestea ele sunt respinse de către Domnul.

De asemenea îmi place foarte mult cuvântul Marelui Pimen: „Dacă întodeauna şi în toate ne vom învinui pe noi înşine, a zis el, atunci oriunde vom găsi pacea”. Un alt Părinte a zis: „Noi am lăsat greutatea cea uşoară, care constă în învinuirea de sine, şi am luat-o pe cea grea, care constă în învinuirea altora”. Astfel de cuvântări valorează cât cărţi întregi! Se pare că nimeni nu a pătruns în Evanghelie mai mult decât sfinţii vieţuitori ai pustiei, ei se osteneau să înfăptuiască Evanghelia prin însăşi viaţa, gândurile şi simţirile lor. O trăsătură deosebită a lor era profunda smerenie; la căderea omului le era îndreptat gândul în continuu; ocupaţia lor necontenită era vărsarea lacrimilor pentru propriile păcate.

Pe o altă cale au mers nevoitorii şi scriitorii bisericii Apusene, precum şi scriitorii ei care au scris despre nevoinţă, după depărtarea acesteia de la Biserica Răsăriteană şi căderea ei în întunericul păgubitor a eresului. Sfântul Benedict, sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, încă conglăsuiesc cu învăţăturile ascetice ale Răsăritului, pe când Bernard[1] deja se depărtează de acestea; iar cei de mai târziu se depărtează şi mai mult. Ei deja se ademenesc şi îi ademenesc şi pe cititorii lor la înălţimi de neatins pentru începători, se îngâmfează şi îi duc şi pe alţii la aceasta. Înfierbinţata şi adesea frenetica visare înlocuieşte la ei tot duhovnicescul, despre care ei nu au nici o înţelegere. Această visătoare închipuire este primită la ei drept lucrarea harului. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene îi aduc pe cititorii lor nu la imbrăţişările dragostei, nu la înălţimea vedeniilor, ci îi aduc la vederea propriului păcat, a propriei căderi, la mărturisirea Mântuitorului, la lacrimile vărsate pentru sine în faţa milostivirii Creatorului. Ei întâi ne învaţă să potolim pornirile necurate ale trupului nostru, să îl facem uşor, pregătit de lucrări duhovniceşti; după care se întorc spre cuget, îndreaptă modul său de gândire, raţiunea sa, curăţindu-l de gânduri, care ni se fac proprii după căderea noastră, le înlocuiesc cu gândurile firii omeneşti îmbunătăţite, care este viu închipuită în Evanghelie. După îndreptarea cugetului Părinţii se îngrijesc de îndreptarea inimii, de schimbarea deprinderilor şi a simţurilor ei. A curăţi înima este mai greu decât a curăţi cugetul: cugetul, încredinţindu-se de dreptatea noului gând, cu uşurinţă îl lasă pe cel vechi şi îl primeşte pe cel nou; dar a schimba o deprindere cu alta, o însuşire cu alta, o simţire cu alta, cu o simţire opusă, aceasta este o muncă, necesită o puternică şi îndelungată lucrare, este o luptă incredibilă. Ferocitatea acestei lupte Părinţii o exprimă astfel: „Dă sânge şi primeşte duh”. Asta ar însemna că trebuie să nimicim toate poftirile pătimaşe a trupului şi a sângelui, toate mişcările a minţii şi a inimii ce depind de sânge şi de trup. Trebuie să punem şi trupul şi mintea şi inima în stăpânirea duhului. Sângele şi nervii se aduc în mişcare de un şir de patimi: de mânie, iubire de arginţi, iubirea de plăceri şi trufie. Ultimile două îndeosebi înfierbinţează sângele nevoitorilor care se nevoiesc greşit, le transformă în nişte fanatici frenetici. Trufia tinde înainte de vreme la stări duhovniceşti de care omul nu este în stare datorită necurăţiei sale, şi în absenţa duhovniciei adevărate îşi alcătuieşte închipuiri. Iar iubirea de plăceri, adăugând lucrarea sa la cea a trufiei, aduce în inimă falsa mângâiere, placere şi îndestulare, cu care omul se amăgeşte. O astfel de stare este o înşelare. Ea se dezvoltă în ei mai mult sau mai puţin în dependenţă de cât de mult stăruie ei în această nevoinţă. Scriitorii apuseni au scris această stare o multime de cărţi. La acestea şi se aruncă cu lacomie, cinstindu-le în mare parte ca sfinte şi duhovniceşti, vrednice de a sta alături de Sf. Scriptura, mândra şi oarba lume. Ea se crede a fi cu desăvârşire luminată şi de aceea nu se vede nevoită de a se ţine cu staruinţă de predaniile Bisericii Răsăritene.

La sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene nu observăm această starea de înfierbinţeală a sângelui. Ei niciodată nu petrec în entuziasm, care fiind născut din sânge, adesea în Apus a căutat vărsare de sânge. În scrierile lor respiră adevărata lepădare de sine, respiră mireasma Duhului Sfânt care răpune patimile.

Sursa: Fragment din scrierea ”Mistica Bisericii și mistica credințelor apusene” tradus din limba rusă de pe azbyka.ru

[1] Se are în vedere Bernard de Clairvaux călugăr și conte de Châtillon nascut la 1091 în Franţa.