Sf. Filaret de New-York (†1985): Epistolă despre soarta Bisericii Ruse

009. Sf. Filaret de New-York - Epistolă către toţi fraţii întru Hristos episcopi şi toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii RuseEpistola mitropolitului Filaret către fraţii întru Hristos episcopi ortodocşi şi către toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii Ruse

Adineaori guvernarea sovietică a sărbătorit la Moscova şi în diferite colţuri ale lumii o nouă aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, în urma căreia a juns la putere.

Noi, însă, pomenim în aceste zile începutul drumului crucii al Bisericii Ortodoxe Ruse, peste care de atunci parcă s-au năpustit toate puterile iadului.

Întâmpinând rezistenţă din partea Arhipăstorilor, păstorilor şi mirenilor întăriţi în duh, pentru lupta împotriva religiei puterea comunistă a încercat din primele zile să slăbească Biserica nu numai prin schingiuirea celor mai întăriţi în duh cârmuitori ai săi, dar şi prin crearea unor schisme artificiale.

Astfel a apărut aşa numita „Biserică Vie” şi mişcarea renovaţionistă, care aveau caracterul reformei protestanto-comuniste ce era impusă Bisericii. În ciuda sprijinului Guvernării, această schismă a fost înfrântă prin puterile lăuntrice ale Bisericii. Pentru credincioşi era prea vădit că „Biserica renovaţionistă” era necanonică şi că trăda Ortodoxia. De aceea poporul nu a urmat-o.

O a doua încercare, cea de după moartea patriarhului Tihon şi arestarea Locţiitorului Scaunului Patriarhal, Mitropolitului Petru, a avut o izbândă mai mare. Puterea sovietică a reuşit în 1927 să rupă în parte unitatea lăuntrică a Bisericii. Prin întemniţare, torturi şi o prelucrare specială, ea a înfrânt voinţa înlocuitorului Locţiitorului patriarhal, mitropolitului Serghie, obţinând de la el publicarea declaraţiei despre deplina loialitate a Bisericii faţă de puterea sovietică, aşa încât bucuriile şi izbânzile Uniunii Sovietice erau numite de mitropolit drept bucurii şi izbânzi ale Bisericii, iar eşecurile acesteia – eşecuri ale Bisericii. Ce poate fi mai pângăritor decât un asemenea gând, pe care pe bună dreptate mulţi l-au socotit la vremea aceea drept încercare de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar. La vremea lor, patriarhul Tihon, mitropolitul Petru şi alţi Locţiitori ai Scaunului Patriarhal au refuzat să semneze o asemenea declaraţie, fiind arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pentru asta.

Protestând împotriva acestei declaraţii, pe care mitropolitul Serghie a adoptat-o de sine stătător, fără încuviinţarea marii majorităţi a episcopatului Bisericii Ruse, încălcând astfel canonul 34 apostolic, mulţi episcopi aflaţi la acea vreme în lagărul morţii din Solovki, îi scriau mitropolitului: „Orice guvernare poate lua uneori hotărâri nechibzuite, nedrepte şi crude, cărora Biserica trebuie să se supună, dar ea nu se poate bucura de ele şi nici nu le poate încuviinţa. Sarcina puterii sovietice este suprimarea religiei, dar izbânda sa în asta nu poate fi socotită de Biserică drept izbândă a sa” (Scrisoare deschisă din Solovki, 27 septembrie 1927).

Majoritatea vitează a fiilor Bisericii Ruse nu s-au învoit la declaraţia mitropolitului Serghie, socotind că o unire a Bisericii cu statul sovietic cel fără de Dumnezeu, care şi-a pus drept ţintă stârpirea creştinismului în general, nu poate exista în principiu.

Dar schisma totuşi s-a petrecut. Minoritatea care a primit declaraţia, a alcătuit conducerea centrală, aşa numita „Patriarhia Moscovei”, care chipurile era recunoscută oficial de putere, dar de fapt nu a primit nici un fel de drepturi juridice de la cei care continuau, deja fără împiedicare, cumplita prigoană împotriva Bisericii. După cum spunea mitropolitul Petrogradului Iosif, mitropolitul Serghie, adoptând acea declaraţie, a păşit pe calea unei „cumplite samavolnicii, a plăcerii oamenilor şi a trădării Bisericii în interesele ateismului şi în distrugerea acestei Biserici”.

Majoritatea care a respins declaraţia, a început viaţa bisericească ilegală. Aproape toţi episcopii au fost chinuiţi şi ucişi în lagărele morţii, printre ei Locţiitorul Patriarhal – Mitropolitul Petru, Mitropolitul Kazanului Kiril – care era cinstit de toată lumea, şi Mitropolitul Petrogradului Iosif, care a fost împuşcat la sfârşitul lui 1937, la fel ca şi mulţi alţi episcopi, mii de preoţi, monahi şi mireni viteji. Episcopii şi preoţii care prin minune au scăpat cu viaţa, au început să trăiască ilegal, să săvârşească în taină dumnezeieştile slujbe, ascunzându-se de putere şi punând început astfel Bisericii din Catacombe în Uniunea Sovietică.

Puţine informaţii despre ea ajungeau în lumea liberă. Multă vreme presa sovietică nu spunea nimic despre ea, vrând să arate lucrurile în aşa fel, de parcă din Patriarhia Moscovei fac parte toţi credincioşii din URSS. Ei chiar se străduiau să tăgăduiască existenţa Bisericii din Catacombe.

Dar iată că după moartea şi destăinuirea lucrărilor lui Stalin, dar mai ales după căderea lui Hruşciov, presa sovietică a început să scrie tot mai des şi mai des despre o Biserică tainică în URSS, numind-o „sectă” a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. Se pare că nu o mai puteau trece sub tăcere, căci e prea numeroasă şi îi pricinuieşte puterii prea multă nelinişte.

Pe neaşteptate în „Dicţionarul Ateistului” (editura literaturii politice – Moscova, 1965), la paginile 123 şi 124, se vorbeşte deschis despre Biserica din Catacombe. „Creştinii Adevărat-Ortodocşi (e indicată şi abr. în rusă – ИПХ), scrie în acest dicţionar, este o sectă ortodoxă apărută în anii 1922-24. Aceasta s-a format în 1927, când mitropolitul Serghie a declarat principiul de loialitate faţă de puterea Sovietică”. „Elementele monarhiste (mai bine zis bisericeşti) care s-au unit în jurul Mitropolitului Leningradului (Petrogradului) Iosif (Petrovih) – Iosiflenii, sau cum spune acelaşi dicţionar, Tihoniţii, în 1928 au creat centrul de conducere – Biserica Adevărat-Ortodoxă (abr. în rusă ИПЦ), unind toate grupurile şi elementele care erau împotriva orânduirii Sovietice”. Iar noi vom adăuga „fără de Dumnezeu”. „Biserica Adevărat-Ortodoxă trimitea în sate o mulţime de monahi şi monahii, în mare parte desigur preoţi, vom adăuga iarăşi, care săvârşeau slujbe şi trebuinţe în taină şi făceau propagandă împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe”, adică împotriva Patriarhiei Moscovei care s-a predat puterii Sovietice, „îndemnând la nesupunere faţă de legile sovietice”, îndreptate, se vede, împotriva Bisericii lui Hristos şi împotriva credinţei.

După mărturia „Dicţionarului Ateistului”: „Creştinii Adevărat-Ortodocşi zideau şi zidesc biserici şi mănăstiri de catacombă acasă (adică în taină)… păstrând întru totul învăţătura de credinţă şi rânduiala Ortodoxiei”. Ei „nu recunosc puterea patriarhului Ortodox asupra lor”, adică a urmaşului mitropolitului Serghie, patriarhul Alexie.

Încercând să-i îngrădească pe Creştinii Adevărat-Ortodocşi de influenţa realităţii sovietice”, în principal, fireşte, de propaganda ateistă, „conducătorii lor… folosesc mitul despre Antihrist, care chipurile stăpâneşte lumea din anul 1917”. Esenţa antihristică a puterii Sovietice e de netăgăduit pentru orice om cu gândire sănătoasă, darămite pentru un creştin.

Creştinii Adevărat-Ortodocşi „de obicei refuză să participe la alegeri”, care în Uniunea Sovietică, o ţară lipsită de libertate, sunt o simplă comedie, „şi la alte evenimente sociale, nu primesc pensie, nu-şi dau copiii la şcoală decât pentru cel mult 4 clase”. Iată o mărturie sovietică neaştepată a adevărului, la care nu avem ce adăuga.

Cinste şi laudă Creştinilor Adevărat-Ortodocşi – eroilor duhului şi mărturisitorilor, care nu s-au închinat în faţa stăpânirii cumplite ce poate dăinui numai prin frică şi violenţă şi care s-a obişnuit cu slugărnicia supuşilor săi. Conducătorii sovietici se înfuriază de la faptul că există oameni cărora le e frică de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Ei sunt neputincioşi în faţa milioanelor de Creştini Adevărat-Ortodocşi.

Dar în afară de Biserica Adevărat-Ortodoxă şi Patriarhia Moscovei care se află în Uniunea Sovietică şi care nu au comuniune nici în rugăciune, nici în viaţa de zi cu zi, există şi a treia parte a Bisericii Ruse – liberă de prigoană şi persecuţie din partea ateiştilor: Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor. Aceasta nu a întrerupt niciodată legătura de duh şi de rugăciune cu Biserica din Catacombe aflată în patrie. După ultimul război, multe mădulare ale acestei Biserici au ajuns peste hotare şi s-au alipit la Biserici Rusă din Afara Graniţelor, întărind astfel şi mai mult legătura între aceste două Biserici, legătură care dăinuieşte ilegal până în ziua de azi. Cu cât mai mult timp trece, cu atât mai mult ea se întăreşte şi se orânduieşte.

Partea liberă, cea din Afara Graniţelor, a Bisericii Ruse are chemarea de a vorbi lumii libere din numele Bisericii din Catacombe prigonite în Uniunea Sovietică; ea descoperă tuturor acea stare cu adevărat tragică a credincioşilor din URSS, pe care cu atâta grijă, cu ajutorul Patriarhiei Moscovei, o trece sub tăcere puterea cea fără de Dumnezeu; Biserica noastră cheamă oamenii ce n-au pierdut ruşinea şi conştiinţa la ajutorul celor prigoniţi.

Iată de ce păzirea Bisericii Ruse din Afara Graniţelor este datoria noastră sfântă. Dumnezeu Cel ce cunoaşte inima omului, îngăduind ca în statul Sovietic fără de Dumnezeu Biserica Lui să fie prigonită, persecutată şi lipsită de toate drepturile, ne-a dăruit nouă, refugiaţilor ruşi, talantul libertăţii în lumea liberă, aşteptând de la noi înmulţirea şi folosirea înţeleaptă a acestui talant. Şi noi nu avem dreptul să-l ascundem în pământ. Să nu îndrăznească nimeni să ne spună că trebuie să facem asta, să nu ne împingă nimeni spre păcat de moarte.

Noi, episcopii ruşi, răspundem în faţa lui Dumnezeu de soarta Bisericii noastre Ruse şi nimeni nu ne poate dezlega de această sfinţită datorie. Nimeni nu poate înţelege mai bine ca noi cele ce se petrec în patria noastră, nimeni nu se poate îndoi de aceasta. De multe ori cei de alt neam, chiar şi ortodocşi împodobiţi de o dregătorie bisericească înaltă, făceau greşeli mari faţă de Biserica Rusă şi trăgeau concluzii înşelătoare faţă de starea sa de acum. Dumnezeu să le ierte asta, că ei nu ştiu ce fac.

Iată de ce, îi place asta cuiva sau nu, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor va dăinui, ridicându-şi glasul în apărarea credinţei.

Ea nu va tăcea:

1)      atâta timp cât puterea Sovietică va duce o luptă nemiloasă împotriva Bisericii şi credincioşilor, despre ce mărturiseşte şi toată presa sovietică, în afară de Jurnalul Patriarhiei Moscovei;

2)      atâta timp cât, după mărturia aceleiaşi prese, în URSS va exista în taină Biserica Adevărat-Ortodoxă din Catacombe, care prin însăşi existenţa sa mărturiseşte despre prigoana asupra credinţei şi despre deplina lipsă de libertate religioasă;

3)      atâta timp cât puterea Sovietică îi va constrânge pe ierarhii Patriarhiei Moscovei să spună vădit minciuni şi să afirme că în URSS nu există prigoană asupra Bisericii şi cum că Biserica se bucură acolo de o deplină libertate, conform constituţiei sovietice (Mitropoliţii Pimen, Nicodim, Ioann (New-York), arhiepiscopul Alexie şi alţii);

4)      atâta timp cât Jurnalul Patriarhiei Moscovei, la cererea puterii, nu pomeneşte despre nici măcar o singură biserică închisă şi distrusă, în timp ce ziarele sovietice vorbesc despre sute şi mii;

5)      atâta timp cât în URSS bisericile vor fi profanate de cei fără de Dumnezeu, fiind prefăcute în încăperi de cinema, depozite, muzee, cluburi, apartamente ş.a.m.d., mărturie vie a acestora fiind turiştii care au vizitat Uniunea Sovietică;

6)      atâta timp cât nu vor fi refăcute ca sfinte lăcaşuri miile de biserici distruse şi pângărite;

7)      atâta timp cât reprezentanţii Patriarhiei Moscovei în sutană nu vor conteni să facă propagandă în lumea liberă în favoare puterii Sovietice fără de Dumnezeu, îmbrăcându-l astfel pe lup în piei de oaie;

8)      atâta timp cât ierarhii Patriarhiei Moscovei nu vor înceta tăgăduirea vicleană a distrugerii cumplite şi îngrozitoare a Lavrei Poceaev şi a altor mănăstiri, precum şi lichidarea aproape deplină a monahilor de acolo şi persecuţia cumplită a pelerinilor până la bătaie şi ucidere (scrisori din URSS);

9)      atâta timp cât preoţii învinuiţi de judecătoriile sovietice nu vor primi dreptul de a se apăra liber în presa sovietică;

10)  atâta timp cât nu va înceta clevetirea şi batjocura în adresa credinţei, Bisericii, preoţilor, monahilor şi a credincioşilor creştini în presa sovietică;

11)  atâta timp cât fiecare credincios din URSS nu va primi libertatea de a-şi mărturisi deschis credinţa şi a o apăra;

12)  atâta timp cât copiilor şi tinerilor nu li se va permite oficial să cunoască temelia credinţei lor, să meargă la biserică, să participe la dumnezeieştile slujbe şi să se împărtăşească de Sf. Taine;

13)  atâta timp cât părinţilor credincioşi nu li se va permite să-şi boteze copiii fără împiedicare şi fără urmări triste pentru cariera lor şi pentru propria bunăstare;

14)  atâta timp cât părinţii care-şi educă religios copiii nu vor înceta să fie învinuiţi de schilodire a lor, fiind lipsiţi de libertate şi copii şi părinţii, care sunt internaţi fie în spitale de nebuni fie în puşcării;

15)  atâta timp cât nu se va da libertate gândirii, cuvântului, faptei şi alegerii nu numai fiecărui credincios, dar şi fiecărui cetăţean al Uniunii Sovietice, şi în primul rând scriitorilor şi oamenilor de creaţie, cu care puterea fără de Dumnezeu duce acum o luptă deosebit de crudă prin mijloace de neîngăduit;

16)  atâta timp cât Biserica şi în general comunităţile religioase din URSS nu vor primi cele mai primitive drepturi, măcar dreptul de a fi persoană juridică în faţa legilor sovietice, dreptul de a avea proprietate, de a-şi administra treburile, de a-şi numi şi a mişca preoţii parohi şi slujitorii, de a deschide şi de a sfinţi bisericile, de a propovădui liber creştinismul nu numai în biserici, dar şi în afara lor, mai cu seamă printre tineri ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, atâta timp cât starea tuturor comunităţilor religioase nu va fi la fel de lipsită de drepturi.

Până nu vor veni aceste vremuri, noi nu vom conteni să-i dăm pe faţă pe prigonitorii ateişti ai credinţei şi pe cei care în chip viclean îi ajută, arătându-se ca şi cum ar fi reprezentanţi ai Bisericii. Biserica Rusă din Afara Graniţelor dintotdeauna vedea în asta una din sarcinile sale importante. Cunoscând asta, puterea Sovietică, prin agenţii săi, poartă o luptă aprigă împotriva ei, întrebuinţând orice mijloace: minciună, corupere, daruri, înfricoşare. Noi, însă, nu vom opri cuvântul nostru care descoperă şi dă pe faţă.

Declarând asta în faţa întregii lumi, mă adresez tuturor fraţilor întru Hristos – episcopilor ortodocşi – şi tuturor oamenilor cărora le e scumpă soarta Bisericii Ruse prigonite, ca parte a Bisericii Soborniceşti a lui Hristos, cerând înţelegere, sprijin şi sfinte rugăciuni. Iar pe fiii noştri duhovniceşti îi îndemnăm să ţină cu tărie adevărul Ortodoxiei, mărturisind-o prin cuvânt şi mai ales printr-o viaţă creştinească rugătoare şi evlavioasă.

Preşedintele Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor

† Mitropolit Filaret

Anul 1965

tălmăcit de pe rus-vopros

Citiţi şi:

Sf. Ioan Iacob Hozevitul (†1961): Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovietică