Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988): Grija Bisericii pentru curăţia învăţăturii creştine

Nota redacţiei: Pr. Mihail Pomazanski a fost unul din cei mai străluciţi teologi dogmatişti ai sec. XX. Textul de mai jos este o sinteză foarte limpede despre natura Bisericii, una făcută în duhul Sfinţilor Părinţi, tocmai din această cauză facem o excepţie de la şirul de texte scrise de Sfinţii Părinţi pe care le-am publicat la noi pe site.

Din primele zile ale existenţei sale, Sfânta Biserică a lui Hristos se îngrijea neobosită ca fiii ei, mădularele ei, să stea cu tărie în curăţia adevărului. „Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr” (III Ioan1:4). „V-am scris aceste puţine lucruri… ca să vă îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi” – scrie, încheidu-şi epistola sobornicească, Sf. Apostol Petru (I Petru 5:12).

Sf. Apostol Pavel istoriseşte despre sine că, după paisprezece ani de propovăduire, a mers în Ierusalim, potrivit descoperirii, cu Barnaba şi Tit, arătându-le celor de-acolo, îndeosebi celor mai de seamă, bunăvestirea pe care o propovăduia, ca nu cumva să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal. 2:2). „Îţi poruncesc să păzeşti porunca fără pată, fără vină… Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase” – îl povăţuieşte repetat pe ucenicul său Timotei (I Tim. 6:13-14; II Tim. 1:13).

Adevărata cale a credinţei, întotdeauna păzită cu amănunt în istoria Bisericii, dintotdeauna era numită cale directă, dreaptă, dreptslăvitoare (Orthodoxia). Apostolul Pavel îl povăţuieşte pe Timotei să se arate înaintea lui Dumnezeu „lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului” (II Tim. 2:15). În primele scrieri creştine se vorbeşte mereu despre respectarea „rânduielii credinţei”, a „rânduielii adevărului”. Însuşi termenul „Ortodoxie” era pe larg folosit încă înaintea perioadei Sinoadelor Ecumenice, precum şi în terminologia folosită de înseşi Sinoadele Ecumenice şi de Părinţii Bisericii, atât din răsărit, cât şi din apus.

Alături de calea dreaptă a credinţei, întotdeauna au fost şi cei ce cugetau diferit [инакомыслящие – n.tr.] (după cuvântul Sf. Ignatie Teoforul), adică lumea unor rătăciri mai mari sau mai mici printre creştini, iar uneori şi întregi sisteme greşite, care tindeau să pătrundă în mediul ortodocşilor. Pentru căutarea adevărului s-au petrecut dezbinări între creştini.

Cunoscând istoria Bisericii, sau în egală măsură urmărind prezentul, vedem că rătăcirile care vrăjmăşesc împotriva adevărului ortodox apăreau şi apar sub influenţa altor religii, sub influenţa filosofiei, din slăbiciunea şi poftele firii decăzute, care caută drepturi şi îndreptăţiri acestor pofte şi slăbiciuni.

Rătăcirile prind rădăcină şi devin rezistente de cele mai multe ori din cauza mândriei oamenilor care le apără, a mândriei gândului.

Pentru a păzi calea dreaptă a credinţei, Biserica a trebuit să întocmească nişte forme riguroase de exprimare a credinţei, să ridice o cetate a adevărului pentru a respinge influenţele străine de Biserică. Învăţătura adevărului, exprimată de Biserică, încă din timpurile apostolilor se numeşte dogmă. În faptele apostolilor citim despre Apostolul Pavel şi Timotei: „Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim” (Fapte 16:4, aici se au în vedere hotărârile Soborului Apostolilor, descris în cap. 15 a Cărţii Faptelor). La vechii greci şi romani „dogmata” însemna o regulă care trebuia îndeplinită întocmai. În înţelegerea creştină, „dogmele” sunt opuse „părerilor”, care sunt cugetări personale nestatornice.

tălmăcit de pe: verapravoslavnaya.ru