Sf. Alexandru al Alexandriei (†328): Epistolă Sobornicească despre ereticii arieni

004. Sf. Alexandru al Alexandriei - Epistolă SoborniceascăNota redacţiei: Cu toate că epistola Sfântului Alexandru se referă la arianism şi la vremurile răspânidirii acestei erezii, folosul citirii ei este în a vedea atitudinea pe care Sfinţii Părinţi o aveau faţă de eretici şi erezie. În viitor vom mai publica şi alte asemenea epistole şi scrieri ale Părinţilor.

Iubiţilor şi preacinstiţilor conslujitori, episcopilor întregii Biserici soborniceşti, Alexandru urează tot binele întru Domnul.

Întrucât Biserica sobornicească alcătuieşte un singur trup şi după porunca Dumnezeieştii Scripturi trebuie să păzească „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4:3), se cuvine să ne înştiinţăm prin epistole unii pe alţii despre cele ce se petrec la fiecare dintre noi, pentru ca de suferă un mădular sau se bucură, toate celelalte mădulare să sufere sau să se bucure împreună cu el (I Cor. 12:26). În ţara noastră au apărut oameni care merg împotriva legii, luptători împotriva lui Hristos, şi ei învaţă o apostazie care pe bună dreptate poate fi socotită şi numită premergătoare lui antihrist. Eu aş fi vrut să tac despre acestea, gândind că răutatea se va mărgini numai la înşişi apostaţii şi sârguindu-mă în tot felul ca zvonul despre ea, răspândindu-se în alte părţi, să nu-i ducă în rătăcire pe cei simpli. Dar Eusebiu, care este acum episcop al Nicomidiei, închipuindu-şi că asupra lui sunt toate cele ce ţin de Biserică (de aceea a şi lăsat Beritul, îndreptându-şi privirea evlavioasă spre catedra Nicomidiei) şi văzând că nu primeşte nici o împotrivire, i-a primit pe aceşti lepădaţi sub ocrotirea sa şi răspândeşte pretutindeni scrisori în apărarea lor, ca să-i ademenească pe cei simpli şi necercaţi în credinţă în cea mai cumplită erezie luptătoare cu Hristos; de aceea, luând aminte la cele scrise în lege, văd trebuinţa de a opri tăcerea şi de a vă înştiinţa pe voi toţi despre cele întâmplate la noi, ca să-i cunoaşteţi şi pe apostaţi, şi învăţătura lor eretică şi păgubitoare, şi să nu luaţi aminte la cele ce le va scrie Eusebiu. Prin aceşti lepădaţi el vrea acum să-şi înfăptuiască vechea ticluire pe care a ascuns-o o vreme: pe semne el scrie pentru ei, dar într-adevăr arată că făptuieşte astfel pentru propriile scopuri evlavioase.

Apostaţii de la noi sunt următorii: Arie, Ahille, Aital, Carpon, un alt Arie, Sarmat, Evazie, Luciu, Iuliu, Mina, Elladie, Gaius, asemenea şi Secund şi Teon, ce s-au numit cândva episcopi. Învăţătura născocită şi propovăduită de ei, potrivnică Sfintei Scripturi, este următoarea: „Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată; a fost un timp când El nu a fost Tată. Nu întotdeauna a existat Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi-a luat existenţa din nimic; căci Dumnezeu pururea fiitor, L-a creat fără de fiinţă din nefiinţă[1]. Astfel, încheie ei, a fost un timp în care El n-a existat. Fiul este creaţie şi făptură. Dar îi este asemenea Tatălui după fiinţă (ὀυσίαν) şi după fire (φύσει), dar nu este adevăratul Cuvânt (λόγος) al Tatălui, nici adevărata Lui înţelepciune (σοφία), ci este una din zidiri şi făpturi. Şi numit El este Cuvânt şi înţelepciune nu în adevăratul sens, fiind Însuşi născut prin propriul Cuvânt dumnezeiesc şi înţelepciune, care este în Dumnezeu şi pe care Dumnezeu le-a creat precum şi pe El Însuşi. Astfel, după fire El este supus transformării (τρεπτὸς) şi schimbării (ἀλλοιωτὸς), la fel ca şi toate fiinţele raţionale. Cuvântul este străin, deosebit şi despărţit de fiinţa dumnezeiască. Şi Tatăl este de neatins pentru Fiul; căci Fiul nu cunoaşte cu desăvârşire şi încredere pe Tatăl şi nu-L poate vedea. Chiar şi propria fire, aşa cum este ea, Fiul nu o cunoaşte. El este creat pentru noi, ca prin El, ca printr-o unealtă, Dumnezeu să ne creeze pe noi. Şi El n-ar fi existat, dacă Dumnezeu nu ar fi voit să ne dea nouă existenţă”. Când, însă, i-a întrebat cineva: „oare poate Cuvântul lui Dumnezeu să se preschimbe, cum s-a preschimbat diavolul; ei nu s-au temut să răspundă: da, poate. Căci fiind născut şi creat, El are fire schimbătoare”. Pe toţi cei de un cuget cu Arie care răspândesc această învăţătură necurată, precum şi pe cei ce îi sprijină, noi, adunându-ne împreună cu episcopii Egiptului şi Libiei, cam o sută la număr, i-am dat anatemei. Iar cei care ţin partea lui Eusebiu – dimpotrivă, i-au primit, străduindu-se să amestece minciuna cu adevărul, necurăţia cu buna cinstire. Dar lucrarea lor nu va izbândi; adevărul întotdeauna învinge, şi nu este nici o „împărtăşire a luminii cu întunericul sau învoire între Hristos şi Veliar” (II Cor. 6:14-15). A auzit cineva asemenea lucruri vreodată? Sau, dacă ar auzi acum, cine nu s-ar ului, astupându-şi urechile pentru a nu le pângări cu asemenea cuvinte necurate? Cine, auzind cuvintele lui Ioan: „La început era Cuvântul” (Ioan 1:1), nu-i va osândi pe cei ce spun că a fost un timp când El nu era? Sau cine, citind în evanghelie: „Unul-Născut” (Ioan 1:18) şi „Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1:3), nu-i va urî pe cei ce spun că Fiul este una din creaturi? Cu adevărat, cum poate fi El unul din cei ce prin El s-au făcut? Sau cum ar putea fi El Unul-Născut dacă, după părerea lor, Îl socotim în rândul celorlalte fiinţe? Cum ar putea El să-şi aibă începutul din nefiinţă, dacă spune Tatăl: „Cuvânt bun răspuns-a inima mea” (Ps. 44:1) şi: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps. 109:3). Sau cum să nu fie El asemenea fiinţei Tatălui, dacă el este „chipul” desăvârşit şi „strălucirea slavei” (Evr. 1:3), sau când Însuşi spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9)? Dacă Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, cum putea să fi fost un timp când El să nu fie? E ca şi cum ar spune ei că Dumnezeu a fost cândva fără de Cuvânt şi înţelepciune. Este oare cu dreptate a spune că El se preface şi se preschimbă, dacă El Însuşi spune despre Sine: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (Ioan 14:10) şi „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30), sau prin prooroc spune: „Eu sunt Domnul şi nu M-am schimbat” (Mal. 3:6)? Ce-i drept, cuvintele acestea pot fi înţelese ca fiind despre Tatăl, dar mult mai fireşte ar fi să credem că aici este vorba despre Cuvânt, şi anume că El, făcându-Se om, nu S-a schimbat, ci cum spune Apostolul: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13:8). Ce îi mai poate face să spună că El şi-a luat existenţa pentru noi, dacă scrie Pavel: „pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate” (Evr. 2:10)?

Cât despre părerea lor hulitoare cum că Fiul nu cunoaşte cu desăvârşire pe Tatăl, nu trebuie să ne uimim de aceasta, căci dacă s-au hotărât să meargă împotriva lui Hristos, totodată au lepădat şi cele spuse de El: „Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl” (Ioan 10:15). Dacă noi am socoti că Tatăl Îl cunoaşte numai în parte pe Fiul, atunci limpede ar fi că şi Fiul nu-L cunoaşte cu desăvârşire pe Tatăl. Dar fiindcă cele dintâi nu pot fi spuse, întrucât Tatăl Îl cunoaşte desăvârşit pe Fiul, înseamnă că precum Tatăl Îşi cunoaşte Cuvântul, asemenea şi Cuvântul Îşi cunoaşte Tatăl, al Cărui Cuvânt este.

Arătându-le lor aceste cugetări şi deschizându-le în faţă dumnezeieştile Scripturi, noi adesea îi aduceam la înţelegere cu noi; dar ei, asemenea unor cameleoni, se preschimbau în grabă, dezvinovăţindu-se cu cuvântul Scripturii: „Când vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea” (Pilde 18:3). Au fost şi înainte mulţi eretici care, întinzându-şi îndrăzneala până la marginile cele mai grozave, se făceau nebuni. Dar aceşti (arieni), folosind toate vicleniile cuvintelor pentru aceea numai ca să tăgăduiască Dumnezeirea Cuvântului, asemenea celor mai apropiaţi înaintemergători ai lui antihrist, au arătat că nebunii aceia au fost chiar mai buni decât ei. Pentru aceasta i-am excomunicat şi i-am dat anatemei. Ne tânguim adânc pentru pierzania lor, mai ales că într-o vreme ei înşişi zideau Biserica, iar acum au căzut în afara ei; nu ne mirăm, însă, căci aceeaşi s-a întâmplat şi cu Imeneu şi Filet[2], iar mai înainte cu Iuda, care din ucenic s-a făcut apostat şi trădător al Mântuitorului. Însuşi Domnul ne îndemna să ne ferim de asemenea oameni, spunând ucenicilor Săi „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei” (Luca 21:8). Apostolul Pavel aflând acestea de la Mântuitorul, scria: „în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (I Tim. 4:1), care urăsc adevărul.

Aşadar, dacă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Însuşi a vestit, iar prin apostol i-a şi arătat pe aceşti oameni, noi, cei care am auzit cuvintele lor necurate, pe bună dreptate, cum s-a spus mai sus, i-am dat anatemei şi i-am excomunicat din Biserica sobornicească şi din credinţă. Despre acestea înştiinţăm cuvioşia voastră, iubiţi şi cinstiţi conslujitori, ca să nu primiţi pe nimeni dintre ei de vor voi să vină la voi şi să nu-l credeţi nici pe Eusebiu şi nici pe nimeni altul care va scrie pentru ei. Nouă, creştinilor, ni se cuvine să ne scârbim de toţi cei ce grăiesc şi cugetă împotriva lui Hristos ca de nişte luptători împotriva lui Dumnezeu şi spurcători de suflete, nu se cuvine să le spunem nici chiar saluturile obişnuite, ca să nu ne facem cumva părtaşi păcatelor lor, precum porunceşte fericitul Ioan[3]. Salutaţii pe fraţii voştri, iar cei dimpreună cu mine vă salută pe voi.

tălmăcit de pe: azbyka.ru

[1] Его несущаго из не сущаго

[2] Eretici din vremea Sf. Ap. Pavel care „au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut” (II Tim. 2:18)

[3] „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele”(II Ioan 1:10-11)