Sf. Vasile cel Mare (†379): Despre Predania nescrisă a Bisericii

002. Sf. Vasile cel Mare - Despre Predania BisericiiDintre dogmele păstrate de Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti – nu se va împotrivi. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale.

Să amintesc de primul şi cel mai obişnuit exemplu: ce temei scris au cei care nădăjduiesc întru numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnului ungerii şi pe cel care se botează? Nu în virtutea tradiţiei (transmise) în chip tainic? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează) de unde îl avem? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sfânt al tainelor?

De altfel cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neiniţiaţi? Oare ce a voit marele Moise când a dispus să nu fie accesibile tuturor toate (încăperile) tempului (Num. 4:20)? Celor întinaţi nu le-a permis să intre nici măcar în curţile templului. Acceptând pe cei curaţi în primele curţi, numai pe leviţi i-a socotit vrednici să aducă jertfe lui Dumnezeu (Num. 18:21-22). Şi după ce a rânduit că sacrificiile, olocaustele şi oricare altă slujbă să fie făcută de preoţi, numai unuia dintre ei a permis să intre în sanctuar (Ieş. 30:10), şi nici acestuia totdeauna, ci într-o zi a anului şi la o anumită oră, pentru ca înmărmurit de unicitatea şi neobişnuinţa (priveliştei) să contemple cu frică Sfânta Sfintelor (Lev. 26:2).

Moise, în înţelepciunea sa, ştia bine că uşor dispreţuieşte cineva ceea ce este obişnuit şi accesibil, pe când ceea ce este depărtat şi (constituie) o raritate este socotit în chip firesc foarte însemnat. În acelaşi fel apostolii şi părinţii, care au rânduit de la început cele ale Bisericii, au păstrat în taină şi în tăcere caracterul sfânt al tainelor. Altfel încetează să fie taină ceea ce cu uşurinţă poate fi aflat de oricine. Un fel de tăcere este neclaritatea întrebuinţată de Scriptură, prin care îngreuiază înţelegerea dogmelor spre folosul cititorilor.

Pentru acest motiv, pe când (noi) toţi privim spre răsărit în timpul rugăciunilor, puţini sînt aceia care ştiu că (în felul acesta) căutăm spre vechea patrie, spre raiul pe care l-a sădit Dumnezeu în Eden, (care se afla) la răsărit (Fac. 2:8). Facem rugăciuni stând în picioare în zi de duminică, dar nu cunoaştem toţi motivul. (Facem aceasta) nu numai pentru a ne reaminti prin această poziţie, în ziua învierii, de harul care ni s-a dat – de faptul că am înviat împreună cu Hristos şi că trebuie să privim către cele de sus – ci şi pentru că (această zi) pare să fie chipul veacului viitor. De aceea, deşi este începutul zilelor (săptămânii), nu a fost numită de Moise prima, ci una. „Pentru că, zice (Scriptura), s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă (şi a avut loc) o zi” (Fac. 1:5), ca şi cum aceeaşi zi avea să aibă loc de mai multe ori. Această zi este una şi în acelaşi timp a opta şi (simbolizează) pe acea cu adevărat una şi a opta zi, la care s-a referit Psalmistul în unele suprascrieri ale psalmilor; este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârşit, care nu cunoaşte seară nici a doua zi, acel veac netrecător şi fără sfârşit. Prin urmare, Biserica îşi învaţă fiii să se roage în această zi stând în picioare, pentru ca prin continua reamintire a vieţii celei fără de sfârşit să nu neglijeze (să-şi cumpere) merindele (necesare) în vederea mutării (la altă viaţă).

Viaţa viitoare, despre care credem că va avea loc în veacul viitor, este simbolizată de toată (perioada) Cincizecimii. Căci acea zi una şi prima, înmulţită de şapte ori cu şapte, alcătuieşte perioada de şapte săptămâni sfinte ale Penticostarului. Începând cu Duminica, se reia acel ciclu de 50 de ori, sfârşind cu Duminica. În felul acesta (această perioadă) se aseamănă veşniciei, care, ca printr-o mişcare ciclică, începe de la un punct şi la acelaşi punct ajunge. Biserica ne-a învăţat că în această perioadă să facem rugăciuni stând în picioare, pentru ca să ne ridicăm cu mintea de la cele prezente la cele viitoare. După fiecare îngenunchere ne ridicăm pentru a arăta că datorită păcatului am căzut la pământ, însă datorită iubirii de oameni a Celui care ne-a creat, am fost chemaţi în cer.

Nu-mi va ajunge o zi ca să vorbesc despre învăţăturile nescrise ale Bisericii. Dar le las pe celelalte. Prin urmare, când există atâtea (învăţături) nescrise, care au atâta însemnătate pentru taina evlaviei, oare nu ne vor permite (să folosim) un cuvânt care ne-a venit de la Părinţi, pe care noi l-am găsit păstrându-se în virtutea unui obicei nenăscocit în Bisericile care păstrează dreapta credinţă, (un cuvânt) a cărui raţiune nu este mică şi nu puţin contribuie la întărirea credinţei?

sursa: PSB 12, Sf. Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh, cap. XXVII