II.2. Instituţiile ecumeniste şi relaţiile cu catolicismul

Mişcarea ecumenistă şi-a continuat dezvoltarea după o întrerupere cauzată de cel de-al doilea război mondial. În toamna lui 1948, la Amsterdam, urma să aibă loc prima adunare generală a Consiliului mondial al bisericilor, în organizarea căreia un rol important l-a avut noul Patriarh ecumenic, Atenagoras (1948-1972), care avea să devină şi unul dintre cei mai înverşunaţi ecumenişti ai sec.XX. Rolul acestei organizaţii a fost bine definit într-o epistolă a Patriarhiei Ecumenice: „Consiliul Mondial al Bisericilor este o expresie concretă şi o formă organizată a mişcării ecumeniste”[1].

La adunarea generală de la Amsterdam au fost invitate toate bisericile ortodoxe locale. În luna iulie a aceluiaşi an, la Moscova, a avut loc o conferinţă pan-ortodoxă, la care s-a pus în discuţie şi participarea bisericilor ortodoxe la această adunare.

În rapoartele privitoare la CMB prezentate acolo s-a subliniat influenţa politică în această organizaţie (vorbim despre începutul războiului rece) şi chiar s-a menţionat că există dovezi ale implicării masoneriei în mişcarea ecumenistă[2], motive pentru care s-a decis ca bisericile ortodoxe să nu participe la adunarea generală a CMB. Patriarhul Kiril (Gundeaev), în cartea despre care am pomenit, afirmă că această decizie s-a luat sub presiunile factorului politic sovietic şi că de fapt deschiderea bisericilor spre ecumenism rămânea vie şi reală[3].

În ciuda deciziilor luate la conferinţa de la Moscova, Patriarhia Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Biserica Greacă au participat la adunarea generală de la Amsterdam. Unul din obiectivele acesteia a fost elaborarea constituţiei CMB[4], în care se afirma: „Principalul scop al comunităţii bisericilor în Consiliul mondial al bisericilor este chemarea reciprocă spre unitate vizibilă într-o singură credinţă şi o singură comuniune euharistică”; iar ca să înţelegem că aici nu este vorba despre înţelegerea în felul ortodox al acestei unităţi în credinţă, vedem în continuare că „În căutarea unităţii în credinţă şi viaţă, mărturie şi slujire, prin Consiliu bisericile: vor promova căutarea prin rugăciune a iertării şi reconcilierii în spiritul responsabilităţii reciproce; vor facilita mărturia comună în orice loc şi în tot locul şi se vor sprijini reciproc în munca misiunii şi evanghelizării”[5]. Cu alte cuvinte, ortodocşii care sunt membri ai CMB trebuie să caute iertare şi reconciliere cu protestanţii, spre exemplu, şi să-i sprijine în misiunea şi evanghelizarea pe care le fac.

Dar constituţia CMB era abia începutul. Următorul document cu caracter doctrinar a fost elaborat doi ani mai târziu, în 1950, sub denumirea „Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, cunoscut mai mult ca Declaraţia de la Toronto. Acesta are o importanţă deosebită, deoarece a fost aprobat de către bisericile ortodoxe care au aderat mai târziu la CMB şi rămâne valabil până în ziua de astăzi.

După ce în primele punctele ale declaraţiei se afirmă că CMB nu reprezintă o structură supra-eclezială, urmează unele precizări doctrinare ale acestei organizaţii. Astfel, în punctul IV.1 al declaraţiei se spune: „Domnul Bisericii este Dumnezeu între noi, Care continuă să-şi adune copiii şi să-şi zidească Biserica”, iar în IV.2 se menţionează că deoarece bisericile „se confruntă cu discrepanţa dintre adevărul că există şi poate exista doar o singură Biserică a lui Hristos şi faptul că există multe biserici care pretind a fi biserici a lui Hristos, dar nu trăiesc în unitate una cu alta, ele simt o sfântă nemulţumire [holy dissatisfaction – n.tr.] faţă de această situaţie”. Oare ce fel de biserică se zideşte prin mişcarea ecumenistă? Şi cum pot creştinii dreptslăvitori să fie nemulţumiţi pentru că nu trăiesc în unitate cu ereticii şi erezia lor? Dimpotrivă, noi mulţumim Domnului pentru că ne aflăm în sânul Sfintei Sale Biserici şi nădăjduim că ereticii, luminându-şi sufletele, vor primi credinţa cea mântuitoare şi vor păşi pragul Bisericii lui Hristos.

În continuare documentul întăreşte tezele ereziei ecumeniste: „Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul lor trup bisericesc […] Toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenenţa la biserica lor şi apartenenţa la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceştia aparţin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam]”[6]. Ce ortodox poate fi de acord cu asemenea învăţături? La aceste cumplite erezii Biserica Sobornicească răspunde prin cuvintele Sfinţilor Săi: „Cel ce se află în afara Bisericii s-ar putea mântui numai dacă s-ar fi salvat cineva în afara arcei lui Noe”[7]; „Nu există mântuire în afara Mântuitorului, iar Hristos Mântuitorul nu este în afara Trupului Său dumnezeiesc-omenesc – Biserica. De aceea în afara Bisericii nu există nici mântuire”[8].

În încheiere, în punctul IV.8 declaraţia de la Toronto afirmă că „Bisericile membre intră în relaţii spirituale prin care caută să înveţe unele de altele şi să se ajute reciproc pentru a putea fi zidit Trupul lui Hristos”. Noi, ca fii ai Bisericii Ortodoxe, credem cu tărie că Ea este Trupul lui Hristos, deci de ce fel de relaţii spirituale, ajutor sau, cu atât mai mult, învăţături din partea ereticilor trebuiesc pentru zidirea Ei? „Patriarhia Ecumenică urează Consiliului mondial al bisericilor să aibă şi în continuare o activitate îndelungată şi binecuvântată în mărturisirea sa autentică şi adevărată”[9] – aceasta e mărturisirea autentică şi adevărată?

Şi ca să nu se îndoiască cineva că toate bisericile care sunt membre a CMB susţin aceste viziuni, tot acolo se subliniază că „Nici una din aceste ipoteze pozitive, implicite pentru existenţa Consiliului Mondial, nu intră în contradicţie cu învăţătura bisericilor membre”, adică nu intră în contradicţie nici cu învăţătura bisericilor ortodoxe care fac parte din această organizaţie. Mai mult decât atât, Patriarhul Kiril afirmă că „în principal, declaraţia [de la Toronto – n.n.] a fost elaborată şi redactată de participanţii ortodocşi ai şedinţei Comitetului Central al CMB. Printre aceştia fiind aşa teologi şi activişti ecumenişti notabili precum prot. G. Florovsky, mitr. Thyateirei Gherman (Patriarhatul Constantinopolului), prof. G. Alivizatos (Biserica Greciei) ş.a. Declaraţia „Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor” a fost primită de toate bisericile membre a CMB ca un document fundamental pentru mişcarea ecumenistă”[10]. Această poziţie a fost reafirmată în raportul consultaţiei „interortodoxe” a bisericilor ortodoxe şi vechi orientale membre a CMB, în 1991: „Pentru noi, declaraţia de la Toronto rămâne un criteriu semnificativ pentru implicarea şi participarea noastră în CMB”[11].

Aşadar, acest document eretic a fost aprobat de bisericile ortodoxe care au aderat la CMB, şi nu doar atât, el a fost elaborat chiar prin implicarea directă a Patriarhiei Ecumenice şi a Bisericii Greceşti, după care a fost confirmat drept document fundamental pentru participarea ortodocşilor în mişcarea ecumenistă.

După schimbarea conjuncturii politice în lumea comunistă, către sfârşitul anilor ’50 a început redeschiderea spre ecumenism a bisericilor ortodoxe oficiale din Europa de răsărit.

Întâi de toate, acestea au participat la organizarea primei adunări generale a Conferinţei Bisericilor Europene (CBE), o nouă instituţie ecumenistă, la Nyborg, în 1959. De remarcat este că începând cu anul 1964 printre preşedinţii CBE se număra viitorul Patriarh al Moscovei, Alexie al II-lea, iar în 1987 el a fost ales în fruntea acestei organizaţii.

Pe parcursul existenţei sale, CBE a adoptat mai multe constituţii[12], în cea mai recentă dintre ele, cea din 2013, în preambul se afirmă: „Bisericile cinstesc şi preţuiesc contribuţia tuturor, recunoscând că diversitatea lor este un dar care îmbogăţeşte”, iar în punctul 2.1 se spune că „viziunea Conferinţei este de a promova o comunitate de biserici care-şi împărtăşesc viaţa spirituală, caută reconciliere, îşi întăresc mărturia comună şi servesc şi contribuie la unitatea Bisericii”. Oare ce mărturie comună o întăresc bisericile ortodoxe cu cele protestante? Şi cu ce se îmbogăţeşte Ortodoxia de la diversitatea ereziilor?

Foarte important este să înţelegem că la aceste adunări ecumeniste nu participă persoane individuale, ci delegaţi oficiali ai bisericilor locale, pe care le reprezintă în totalitate. Acest lucru este afirmat în acelaşi raport de la Chambesy, din 1991: „Bisericile Ortodoxe participă în viaţa şi activitatea CMB doar prin înţelegerea CMB drept „Consiliu al Bisericilor” (koinonie / comunitate / consiliu), şi nu drept consiliu al unor persoane, grupuri, mişcări sau organizaţii religioase individuale”[13]. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă acolo, începând cu rugăciuni comune cu ereticii şi terminând cu documente oficiale aprobate, se răsfrânge nu doar asupra celor care participă nemijlocit la aceste adunări, cum îşi închipuie unii credincioşi, ci asupra întregii biserici pe care aceştia o reprezintă.

Un alt pas important în implicarea în ecumenism a avut loc în 1961, când la cea de-a treia adunare generală de la New Delhi la Consiliul mondial al bisericilor au aderat bisericile ortodoxe din răsăritul Europei (cu excepţia Bisericii Sârbe, care a aderat în 1965). Din acea perioadă şi până astăzi bisericile ortodoxe oficiale participă activ în mişcarea ecumenistă, atât prin intermediul organizaţiilor ecumeniste pomenite, cât şi prin acţiuni separate, dialoguri bilaterale ş.a.

Menţionăm că biserica catolică oficial nu este membru nici al CMB şi nici al CBE. Cu toate acestea, este şi ea implicată activ în mişcarea ecumenistă, în special ca urmare a deciziilor luate la conciliul Vatican II. Dar dincolo de hotărârile privitoare la ecumenism, la această adunare s-a decis ridicarea reicprocă a anatemelor asupra Bisericii Ortodoxe din 1054. Iniţiativa a fost bine primită la Constantinopol, astfel încât în decembrie 1965, în ultimele zile ale conciliului, Patriarhul de tristă pomenire Atenagoras a semnat declaraţia comună catolico-ortodoxă prin care s-au ridicat anatemele. După semnarea acestei declaraţii, mai multe mănăstiri din Sfântul Munte Athos au încetat pomenirea Patriarhului.

În textul documentului se spune: „Papa şi Patriarhul sunt convinşi că, acţionând în acest fel, ei răspund chemării harului sfânt care astăzi conduce Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, precum şi toţi Creştinii, de a-şi depăşi diferenţele pentru a fi din nou una”[14], şi în continuare: „Ei de asemenea regretă şi şterg din memorie şi din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare”[15].

Ttrebuie să luăm aminte la cuvintele Sf. Ignatie Briancianinov: „Dacă Biserica anatemizează o oarecare învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine în sine hulă asupra Sfântului Duh şi trebuie respinsă şi înlăturată, precum veninul se înlătură din mâncare”[16], adică anatema se pronunţă asupra unei învăţături greşite, iar o învăţătură greşită este întotdeauna greşită, precum şi învăţătura curată este întotdeauna curată. Respectiv omul este sub anatema atâta timp cât susţine învăţătura eretică şi iese de sub ea atunci când se leapădă de aceasta şi îmbrăţişează credinţa cea mântuitoare. Oare nu recunosc cei care au ridicat aceste anateme că învăţătura catolică este şi ea dreaptă şi mântuitoare? Dar asta ar însemna că Ortodoxia nu este!

Iar că nu este cu putinţă să fie ridicată o anatemă ne lămureşte Sf. Teofan Zăvorâtul: „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare”[17].

Şi ca să înţelegem că acest document nu a fost o simplă formalitate, să luăm aminte la cele spuse de Patriarhul Atenagoras în faţa episcopilor catolici doi ani mai târziu: „Noi şi voi, episcopii Sfintei Biserici Romano-catolice şi episcopii Sfintei Biserici Ortodoxe, suntem purtători ai Sfântului Duh […] Să ne iubim unii pe alţi, ca într-un duh să mărturisim credinţa noastră comună”[18]. Credinţă comună cu cei a căror învăţătură Părinţii Bisericii o osândesc ca erezie? Limpede o spune Sf. Marcu al Efesului: „Dacă latinii [catolicii – n.n.] în nimic nu s-ar fi depărtat de la dreapta credinţă, noi n-am fi avut motiv să ne despărţim de ei, dacă însă ei cu desăvârşire s-au depărtat de ea, anume în mărturisirea despre Sfântul Duh prin cea mai periculoasă şi hulitoare inovaţie, atunci s-au făcut eretici şi noi i-am despărţit de noi ca pe nişte eretici”[19]. O altă mărturie a acestor fărădelegi se găseşte în mesajul Patriarhului Atenagoras de Naşterea Domnului din 1968, acesta a declarat că l-a adăugat în diptice pe papa Romei[20], recunoscându-l practic în acest fel ca episcop ortodox. Să luăm aminte la gravitatea acestui fapt din cuvintele Sf. Marcu al Efesului: „Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox pe acest papa şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni”[21]. Nu am găsit vreo declaraţie oficială a Patriarhiei Ecumenice în care să se spună că numele papei Romei ar fi fost şters din dipticele Patriarhale, în schimb cunoaştem că în 1995 acesta încă era înscris în diptice[22], iar în 2006, în timpul unui tedeum în Catedrala Patriarhală din Constantinopol papa Romei a fost pomenit la ectenie ca episcop ortodox.

Desigur că afirmaţia făcută de patr. Atenagoras cu privire la lucrarea Sfântului Duh în biserica catolică nu reprezenta doar părerea sa personală. La şedinţa sinodului Patriarhiei Moscovei din 04.04.1967 s-a luat hotărârea de a recunoaşte căsătoriile catolico-ortodoxe săvârşite de un preot catolic, dacă aceasta a fost binecuvântată de un episcop ortodox, iar la şedinţa din 16.12.1969 preoţii au primit permisiunea de a chivernisi toate Sfintele Taine catolicilor, inclusiv împărtăşania, în locurile unde nu sunt biserici catolice, fără primirea acestora în Biserica Ortodoxă (hotărârea a fost oprită în 1986). În explicaţia acestei decizii, un alt ecumenist consacrat al sec. XX, mitr. Leningradului Nicodim (Rotov), a scris: „Bisericile Ortodoxă şi Romano-catolică au aceeaşi învăţătură despre Sfintele Taine şi îşi recunosc reciproc valabilitatea Tainelor săvârşite”[23]. Un simbolism deosebit are faptul că mitr. Nicodim a murit în braţele papei Ioan Paul I (conform mărturiei acestuia), în septembrie 1978, la o lună după ce a slujit o panihidă pentru papa Paul VI. Actualul Patriarh al Moscovei, Kiril, dar şi alţi arhierei din Patriarhia Moscovei sunt ucenici ai mitr. Nicodim. În 1975, la adunarea generală din Nairobi, acesta a fost ales în prezidiul CMB, tot atunci a fost făcută declaraţia pomenită mai sus: „Ortodocşii nu se aşteaptă ca alţi creştini să se convertească la Ortodoxie în realitatea istorică şi culturală a trecutului şi prezentului Ei şi să devină membri ai Bisericii Ortodoxe”[24], iar în raportul „Contribuţia ortodoxă în Nairobi” s-a subliniat că „fiecare biserică îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea tuturor”[25].

În ianuarie 1970, la şedinţa comitetului central al CMB, mitropolitul Gheorghe (Khodre), reprezentant al Patriarhiei Antiohiei, a propus lărgirea hotarelor dialogului ecumenist, îndemnând la „cunoaşterea vieţii spirituale autentice a celor nebotezaţi69 şi la îmbogăţirea propriei experienţe cu „comorile comunităţii religioase universale”[26]. În aceeaşi ordine de idei, în 1972 a avut loc un dialog teologic oficial între reprezentanţii iudaismului şi Arhidioceza Greacă a celor două Americi, după care cei din urmă au căzut de acord cu „revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile”[27], ceea ce s-a şi întâmplat, bunăoară, în Biserica Ortodoxă Română, răstălmăcindu-se Prohodul Domnului şi alte slujbe bisericeşti în care se face referire la evrei.

În această perioadă deja se practica deschis împreună-rugăciunea cu ereticii, fapt categoric interzis de Sfintele Canoane. Astfel, în ianuarie 1969 în New-York a avut loc o slujbă ecumenistă cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înscăunarea Patriarhului Atenagoras, care a fost condusă de arhiepiscopul Iacov (Koukouzis) şi în care s-au implicat catolici, monofiziţi şi protestanţi[28]. O altă slujbă ecumenistă a avut loc într-o biserică din Moscova, în 1970, cu participarea reprezentanţilor monofiziţilor, catolicilor, metodiştilor, baptiştilor şi ale altor confesiuni[29], iar în raportul sinodal al Patriarhiei Moscovei despre adunarea din Nairobi se pomeneşte despre „desele slujbe şi rugăciuni comune”, în timpul cărora, ce-i drept, cu indignare se spune că „se crea artificial o atmosferă de exaltare, pe care unii tindeau să o considere ca acţiune a Sfântului Duh”, subliniindu-se în continuare: „Noi salutăm diversitatea formelor de rugăciune existente în diferite tradiţii creştine, dar suntem împotriva impunerii unor forme experimentale”[30]. Despre practica rugăciunii împreună cu ereticii se spune şi în „Mărturisirea din Thyateira”, scrisă de mitropolitul Thyateirei şi Marii Britanii, Atenagoras (Kokkinakis): „Acum creştinii merg la biserici şi se roagă împreună cu creştinii de diferite tradiţii, cu care înainte le era interzis să comunice din cauza că erau numiţi eretici”[31].

În aceeaşi carte citim şi alte mărturii ale ereziei ecumeniste: „Duhul Sfânt lucrează atât în Biserică, cât şi în afara Bisericii. De aceea marginile sale sunt întotdeauna lărgite şi nicăieri ea nu are hotare. Biserica are uşă, dar n-are pereţi”[32], la care Sf. Ier. Filaret (Voznesensky) se întreabă: „Dar dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează la fel şi în Biserică, şi în afara Ei, pentru ce trebuia să vină Mântuitorul pe pământ ca s-o întemeieze?”[33]. În continuare în această lucrare se mărturiseşte că: „atunci când în apropiere nu sunt biserici romano-catolice, romano-catolicilor li se permite să primească Sfânta Împărtăşanie în Bisericile Ortodoxe”[34], adăugându-se: „Datorită relaţiilor prietenoase, a devenit ceva obişnuit ca ortodocşii să slujească la înmormântările anglicanilor şi să le dea Sfânta Euharistie în locurile unde nu sunt clerici anglicani. Situaţia e reciprocă şi pentru creştinii ortodocşi atunci când nu sunt clerici ortodocşi în apropiere. Aceasta se practică atât oficial, cât şi neoficial, şi este o practică necesară în multe localităţi, exprimând ospitalitatea sacramentală creştină”[35].

Am acordat o atenţie deosebită acestei mărturisiri nu doar pentru că a fost scrisă de un mitropolit ortodox, ci mai ales din cauza următoarei declaraţii: „În conformitate cu hotărârea Sinodului, noi [Patriarhia Ecumenică – n.n.] binecuvântăm publicarea acestei lucrări excelente”[36], în acelaşi document afirmându-se că lucrarea „o considerăm utilă chiar şi pentru catehizatorii noştri şi pentru folosul neortodocşilor care vor să cunoască informaţii generale despre Biserica noastră Ortodoxă”.

La sfârşitul lui 1975, Patriarhul Ecumenic Dimitrie (1972-1991) se adresa papei Romei cu ocazia aniversării a 10 ani de la ridicarea anatemelor: „Sfânta Biserică a lui Hristos a Constantinopolului îmbrăţişează Episcopul Romei şi Sfânta Biserică a Romei […] Împărtăşind asemenea sentimente fraterne şi declaraţii ziditoare cu Sfinţia Ta, primul în treaptă şi în cinstire în Trupul universal al Domnului, noi te salutăm cu o sfântă sărutare”[37], iarăşi afirmând astfel că papa, cu tot cu biserica lui căzută în erezie, ar face parte din Biserica lui Hristos.

O astfel de stricare a învăţăturii ecleziologice a Bisericii de către ecumenişti la nivel oficial a fost vădită şi în Consultaţia teologilor ortodocşi din 1977: „Dacă ortodocşii vor fi devotaţi propriei ecleziologii, ei vor trebui să renunţe la identificarea Bisericii cu o oarecare învăţătură de credinţă. Biserica ce se identifică în final cu propriile „învăţături” devine un organ confesional, dar nu Biserică”[38].

La sfârşitul lui 1979, a venit în vizită oficială la Constantinopol papa Ioan Paul II. Patriarhul Dimitrie şi papa s-au rugat împreună şi au asistat reciproc la săvârşirea mesei şi a liturghiei, iar la sfârşitul vizitei au făcut o declaraţie comună, în care au reafirmat dorinţa de a ajunge la comuniune deplină şi ca „paşii făcuţi spre unire să ne ofere noi posibilităţi pentru dialog şi conlucrare cu credincioşii altor religii”[39]. De asemenea, cei doi au convenit asupra creării unei comisii de dialog teologic, întrunirile căreia au început în anul următor.

Deschiderea ecumenismului aşa-zis ortodox spre păgânism la cel mai înalt nivel a fost continuat de viitorul Patriarh al Alexandriei, Partenie III (1987-1996), care în 1982 declara pentru un post de radio german: „Pentru mine Mahomed este apostol […] El a fost omul lui Dumnezeu, care a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi a creat islamul”[40]. Şi altă dată: „Atunci când vorbesc împotriva islamului sau a budismului, eu nu sînt în înţelegere cu Dumnezeu”[41], sau: „Islamul vorbeşte în Coranul său despre Hristos şi Preasfânta Fecioară, şi noi trebuie să vorbim despre Mahomed cu îndrăzneală şi curaj. Trebuie să ne deschidem ochii asupra istoriei lui, asupra propovăduirii sale despre unul Dumnezeu şi asupra vieţii ucenicilor săi, care sunt ucenicii unului Dumnezeu”[42]. Văzând starea duhovnicească a ierarhiei deja în vremea aceea, din păcate nu este de mirare că acest Patriarh nu a fost pedepsit în nici un fel, fiind în fruntea Patriarhiei Alexandriei până în ceasul morţii sale.

Tot în 1982 a fost elaborat de către CMB, cu participarea membrilor ortodocşi, documentul „Botez, Euharistie, Preoţie” („Baptism, Eucharist, Ministry” – BEM), cunoscut şi ca Declaraţia din Lima, care avea rolul de a stabili nişte viziuni comune a tuturor bisericilor membre asupra acestor 3 taine. Iată, însă, în ce duh a fost elaborat acesta şi ce idei au stat la baza lui.

În primul rând, documentul nu doar îndeamnă bisericile la recunoaşterea reciprocă a diferitelor practici de botez, fără a face vreo legătură între botez şi adevărata credinţă în Hristos, dar şi afirmă că „unul botezul nostru în Hristos este o chemare către biserici de a-şi depăşi despărţirile şi a-şi manifesta vizibil unitatea lor”[43].

Este important să luăm aminte la faptul că primirea în Biserică a ereticilor prin mirungere sau chiar prin pocăinţă nu înseamnă deloc recunoaşterea tainelor chivernisite în bisericile eretice din care aceştia se întorc. Botezul este taina care ne uneşte cu Biserica lui Hristos, iar botezul sau alte taine făcute de eretici, adică în afara Bisericii, nu sunt adevărate, ele devenind valabile doar în momentul întoarcerii acestora la credinţa cea adevărată. Acest subiect va fi tratat mai amănunţit în capitolul II.5.

Această răstălmăcire a tainei botezului este afirmată şi de actualul Patriarh al Moscovei Kiril, care, referindu-se la catolici, anglicani şi protestanţi, spune: „Oficial şi canonic, ei sunt rătăciţii în credinţă fraţi ai noştri în Hristos, fraţi după unitate în botez şi după părtăşia [soprichasnosti – n.tr.] lor la Trupul lui Hristos (adică Bisericii ca Trup al lui Hristos) ca urmare a botezului, valabilitatea căruia ca Taină noi le-o recunoaştem”[44] – el mărturisind astfel propria erezie ecumenistă, cum că neortodocşii ar fi, de fapt, parte a Bisericii lui Hristos. Desigur că recunoaşterea valabilităţii tainelor la eretici, începând cu botezul, este un pas esenţial spre afirmarea ereziei ecumeniste. Aici este important să subliniem că direcţia recunoaşterii botezului ereticilor a avut nu doar consecinţe în privinţa primirii acestora în Biserica Ortodoxă, ci a ajuns chiar la stricarea practicii botezului, care deja de multe ori nu se mai face conform învăţăturii Bisericii, prin trei afundări, ci prin stropire sau turnare, cum se practică în biserica catolică şi alte bisericii căzute în erezie.

În capitolul despre taina preoţiei, documentul BEM afirmă: „Bisericile trebuie, deci, să evite să atribuie forma lor particulară de preoţie direct voii şi instituirii lui Iisus Hristos”[45] – nu este aceasta o negare directă a Pogorârii Sfântului Duh, a succesiunii apostolice şi a preoţiei în general? Iată ce se afirmă în acest document în continuare: „Normele privind condiţiile pentru preoţire în una din biserici nu trebuie privite ca universal aplicabile şi folosite ca bază pentru nerecunoaşterea preoţiei în altele”[46], norme despre care se subliniază în continuare: „Unele biserici hirotonesc atât bărbaţi, cât şi femei, altele – doar bărbaţi. Diferenţele în această privinţă crează obstacole în recunoaşterea reciprocă a preoţiei. Dar aceste obstacole nu trebuie considerate drept piedici esenţiale pentru eventualele eforturi către recunoaştere reciprocă”[47]. Luând în consideraţie toate acestea, nu este de mirare că „Bisericile trebuie să fie pregătite să-şi înnoiască înţelegerea şi practica preoţiei”[48].

Iată ce prevede documentul BEM şi despre euharistie: „Anamneza [amintirea – n.n.] despre Hristos este tocmai esenţa Cuvântului predicat, precum şi a cinei euharistice”[49] – dar esenţa Tainei Euharistiei este prezenţa vie şi reală a lui Hristos, prin care ne facem părtaşi Dumnezeului celui Viu, şi nu doar o anamneză, cum susţin protestanţii şi, mai nou, ecumeniştii ortodocşi.

Patriarhul Kiril (Gundeaev) spune că acest document este rezultatul „participării şi mărturiei ortodoxe (!) în cadrul CMB” şi că „nici un document ecumenist nu a avut succesul declaraţiei din Lima”[50], iar protopresbiterul Giorgios Tsetsis afirma că „Documentul despre botez, Euharistie şi preoţie explică foarte clar motivele ecumeniste ale ortodocşilor şi sensul prezenţei lor în CMB”[51].

În afara documentului BEM, printre actele pregătitoare pentru următoarea adunare generală a CMB a fost elaborarea unei liturghii ecumeniste, numită liturghia euharistică din Lima. Aceasta a şi fost slujită la a VI-a adunare generală din Vancouver din 1983, inclusiv cu participarea ortodocşilor, care, însă, nu au luat parte la euharistie. În timpul acestei slujbe, Kiril (Gundeaev), pe atunci arhiepiscop, a citit o rugăciune ecumenistă ca „să ajungem cât mai curând la comuniune vizibilă în Trupul lui Hristos, binecuvântând pâinea şi potirul pe aceeaşi masă”[52]. Această afirmaţie a fost posibilă pentru că bisericile membre ale CMB „se recunosc reciproc ca slujitoare ale Unui Dumnezeu”[53], după cum afirmă Todor Sabev.

Toate aceste evenimente au fost esenţiale pentru răspândirea continuă a eresului ecumenist şi aprofundarea lui, lărgind din ce în ce mai mult hotarele apostaziei până dincolo de erezii şi secte – ajungând până la relaţii cu tot soiul de religii păgâne.

În mijlocul tuturor acestor fărădelegi, sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei a pronunţat anatema asupra ereziei ecumenismului: „Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!”.

[1] Epistola Patriarhiei Ecumenice cu ocazia celei de-a 25 aniversare a CMB, 1973, I.2

[2] Raportul Exarhului Bulgariei, Mitr. Ştefan – Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă, 2.2

[3] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag.37-38

[4] Toate documentele oficiale ale CMB au fost traduse de pe oikoumene.org

[5] Constituţia CMB, pct.III

[6] Declaraţia de la Toronto, IV.3

[7] Sf. Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii

[8] Sf. Iustin Popovici – Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol.4, 1:2

[9] Epistola Patriarhiei Ecumenice cu ocazia celei de-a 25 aniversare a CMB, 1973, III.24

[10] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag.39

[11] Raportul „Bisericile ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, Chambesy, 1991, I.12

[12] Toate documentele oficiale ale CBE au fost traduse de pe ceceurope.org

[13] Raportul „Bisericile ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, Chambesy, 1991, I.4

[14] Declaraţia comună catolico-ortodoxă din 07.12.1965, cap. I

[15] Ibidem, cap. 4.b

[16] Sf. Ignatie Briancianinov – Predica ascetică, 15

[17] Sf. Teofan Zăvorâtul – Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

[18] Patr. Atenagoras în faţa cardinalilor şi membrilor sinodului episcopilor, 26.10.1967

[19] Sf. Marcu al Efesului – Epistolă către toţi creştinii ortodocşi din uscat şi din insule

[20] Din Scrisoarea deschisă a Mitropolitului Filaret (Voznesensky) către Arhiepiscopul Iacov

[21] Viaţa Sf. Marcu al Efesului

[22] „Phone Orthodoxon”, Vol. VI, No. 2 [1995], p. 18

[23] Explicaţia mitr. Nicodim despre permisiunea apropierii staroverilor (lipovenilor) şi catolicilor de Sfintele Taine, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1970, nr. 5, pag. 25

[24] Declaraţia delegaţilor ortodocşi la Adunarea generală a CMB, Nairobi, 1975

[25] Consultation on „The Church’s struggle for justice and unity” (rom. Consultaţia „Lupta Bisericii pentru dreptate şi unitate”, Creta, 1975

[26] Cuv. Serafim Rose – Ortodoxia şi religia viitorului, cap. I, referinţă la „Christian Century” din 10.02.1971

[27] Ibidem, referinţă la Religious News Service

[28] Din Scrisoarea deschisă a Sf. Filaret (Voznesensky) către Arhiepiscopul Iacov

[29] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1970, nr. 3, pag. 6

[30] Raportul sinodal al Patriarhiei Moscovei despre a V-a Adunare Generală a CMB şi rezultatele sale, 03.03.1976, III.1

[31] Mitr. Atenagoras (Kokkinakis) – The Thyateira Confession (rom. Mărturisirea din Thyateira), pag. 12

[32] Ibidem, pag. 77

[33] Sf. Ier. Filaret – Adresare către întâistătătorii Sfintelor lui Dumnezeu Biserici despre „Mărturisirea din Thyateira”

[34] Mitr. Atenagoras – op. cit., pag. 69

[35] Mitr. Atenagoras – op. cit., pag. 70

[36] Patriarhul Ecumenic Dimitrie, Protocolul nr. 6 din 10.01.1975

[37] „Episkepsis”, nr. 139, 13.01.1976, pag. 13–15

[38] „Natura ecumenistă a mărturisirii ortodoxe” – Documentul final al Consultării teologilor ortodocşi, Mănăstirea Noul Valaam, 1977

[39] CNEWA Canada. A papal agency for humaniarian and pastoral support

[40] Orthodoxos Typos, nr. 854, 06.10.1989, pag.1

[41] Agios Kyprianos, nr. 232, 1989, pag. 118

[42] Ierom. Klemes (Agiokyprianites) – The Contribution of the Orthodox Ecumenists to the Interfaith Venture and Their Responsibility for It (rom. Contribuţia ecumeniştilor ortodocşi la aventura ecumenistă şi responsabilitatea lor pentru aceasta), 2000, pag. 42

[43] Baptism, Eucharist, Ministry, 1982, cap. 1, II.6

[44] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag. 18

[45] „Baptism, Eucharist, Ministry”, 1982, cap. 3, II.11

[46] Ibidem, cap. 3, V.49

[47] Ibidem, cap. 3, VI.54

[48] Ibidem, cap. 3, VI.51

[49] Ibidem, cap. 2, II.12

[50] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag. 44-45

[51] Giorgios Tsetsis – Значение православного присутствия (rom. Semnificaţia prezenţei ortodoxe), The Ecumenical Review, 1988, apud Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit.

[52] Enciclica Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor din 1983

[53] Todor Sabev – op. cit.