II.1. Ecumenismul până în 1948

Se înţelege că acceptării şi răspândirii unei astfel de erezii, cum este ecumenismul, i-a fost premergătoare o perioadă de slăbire a credinţei, când creştinii au început a iubi întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3:19). În 1864, deja despre starea din acea perioadă, Sf. Ignatie Briancianinov scria: „Lepădarea de credinţă a început de la un timp să se săvârşească foarte repede, liber şi deschis. Urmările trebuie să fie cele mai triste”[1].

Pentru prima dată o iniţiativă de unire a creştinilor a fost făcută în enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 adresată tuturor bisericilor ortodoxe, în care se spune că „trebuie să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii de a pregăti drumul care duce spre acest scop [unirea tuturor creştinilor – n.n.] şi de a găsi puncte de întâlnire şi interacţiune, sau chiar să închidem ochii în faţa unor neregularităţi până la îndeplinirea acestei sarcini38, adăugându-se în continuare că „nu mai puţină atenţie merită, după părerea noastră, problema calendarului comun […] Luăm în consideraţie schimbarea Paştelui nostru eclezial după înţelegerile comune necesare”[2].

Acesta a fost primul document oficial care a abordat subiectul implicării bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenistă. Totuşi, trebuie să menţionam că această enciclică a avut caracter consultativ şi nu decizional, cerându-se în acest fel părerile celorlalte biserici locale cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, însăşi disponibilitatea de a închide ochii şi de a lua în consideraţie schimbarea calendarului şi a datei Paştelui ortodox arată că pornirile ecumeniste, chiar de la începutul lor, deloc n-au avut caracterul de mărturisire a Ortodoxiei în faţa neortodocşilor, aşa cum se pretinde.

După răspunsurile bisericilor ortodoxe locale la această enciclică, Patriarhia Ecumenică a venit cu o poziţie ceva mai strictă, expusă în enciclica Patriarhală din 1904, unde îndeamnă la ajutorarea vechilor catolici şi a anglicanilor „în lupta cea bună, care i-ar putea face să caute o cale care duce direct spre Biserica Ortodoxă”, despre schimbarea pascaliei spune că „nu este corect să se facă inovaţii în această chestiune”, iar după ce afirmă inexactitatea astronomică a calendarului iulian, totuşi numeşte schimbarea lui „absurdă şi lipsită de sens, căci din punct de vedere bisericesc, noi nu suntem deloc obligaţi să schimbăm calendarul”[3]. Această retragere din direcţia ecumenistă a fost datorată reacţiilor negative pe care le-au avut bisericile ortodoxe faţă de enciclica din 1902.

Cu toate acestea, lucrarea ecumenismului a avut o continuare. Următorul pas important către acesta a fost făcut tot de Patriarhia Ecumenică prin enciclica Patriarhală din 1920, aceasta fiind adresată deja nu doar bisericilor ortodoxe, ci „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Textul enciclicii spune că „deosebirile doctrinare existente între diferite biserici creştine nu exclud apropierea şi comunicarea între ele. După părerea noastră, o asemenea apropiere este foarte dorită şi necesară. Ea ar fi folositoare în multe feluri pentru interesele reale ale fiecărei biserici în parte şi ale întregului Trup creştin”. Tot în această enciclică se spune că bisericile „nu trebuie să se mai considere ca fiind străine între ele, ci ca înrudite şi parte a aceleiaşi case a lui Hristos”, şi că „o asemenea legătură sinceră şi strânsă între biserici va fi mai utilă şi folositoare pentru întregul trup al Bisericii”[4].

Enciclica din 1920 a reprezentat o afirmare clară a aspiraţiilor ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice, căci vorbeşte deja despre diferitele biserici ca Trup creştin, trup al Bisericii. Spre deosebire de enciclica din 1902, aceasta nu mai avea un caracter consultativ faţă de alte Biserici Ortodoxe locale, ci era deja o adresare către heterodocşi din numele Bisericii Ortodoxe.

În continuare, în acelaşi document se reafirmă scopul înnoirii calendarului bisericesc: „O asemenea prietenie şi dispoziţie binevoitoare unii faţă de alţii poate fi arătată şi demonstrată prin: a) Acceptarea unui calendar comun, pentru ca toate bisericile să sărbătorească marile sărbători creştine în acelaşi timp”. Astfel, enciclica din 1920 a avut şi urmări practice, căci a pus bazele schimbării calendarului bisericesc, care s-a şi înfăptuit în 1924 în Patriarhia Ecumenică, Bisericile Greacă, Română, Poloneză şi Biserica Ciprului, în anii următori înnoirea fiind acceptată şi de alte Biserici Ortodoxe locale. Iar în 1926 şi 1929 Biserica Ortodoxă Română a prăznuit chiar şi Învierea Domnului pe stil nou, iar Biserica Finlandei o prăznuieşte astfel până în ziua de azi!

Nu vom aborda aspectele canonice sau astronomice legate de schimbarea calendarului, deoarece însăşi motivaţia acestei înnoiri nu a fost nici de ordin canonic, nici de ordin astronomic, ci a avut la bază afirmarea ecumenismului în bisericile ortodoxe, precum se şi mărturiseşte în enciclicile despre care am pomenit. Socotim că această motivaţie – sărbătorirea împreună cu ereticii a marilor noastre sărbători – este în sine îndestulătoare pentru respingerea de către creştini a înnoirii calendarului bisericesc, nemaivorbind despre încălcările canonice care rezultă din asta, nemaivorbind despre relativizarea Sfintei Tradiţii pe această cale, nemaivorbind de mulţimea de anatematizări asupra noului calendar etc.

Enciclica Patriarhală din 1920 a reprezentat şi un punct de pornire pentru implicare nemijlocită în mişcarea ecumenistă. Astfel, delegaţii ortodoxe au luat parte la:

–  Conferinţa creştină despre viaţă şi activitate – Stockholm, 1925;

–  cele două Conferinţe despre credinţă şi ordine bisericească – Lausanne, 1927, şi Edinburgh, 1937;

–  Conferinţa mondială despre biserică, comunitate şi stat – Oxford, 1937.

–  Conferinţa liderilor bisericeşti – Utrecht, 1938

Din delegaţiile ortodoxe prezente la aceste adunări făceau parte atât teologi, cât şi episcopi şi chiar Patriarhi (ai Alexandriei, Antiohiei)[5]. Cu toate că tematicile acestora pot părea superficiale, totuşi conferinţele au avut un rol important în propăşirea ecumenismului din punct de vedere duhovnicesc. Unul din participanţii conferinţei de la Lausanne, Nikolai Arseniev, mărturisea că a simţit acolo „o apropiere mistică în rugăciunea unii pentru alţii, trecerea rugăciunii în viaţă, unde cu toţii ne simţim fraţi”[6], iar în declaraţia delegaţiei ortodoxe la conferinţa de la Edinburgh se afirmă chiar una din ereziile ecumeniste: „În ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, Învăţătorul şi Domnul nostru comun este unul – Iisus Hristos, Care ne va aduce la o conlucrare tot mai strânsă în făurirea Trupului lui Hristos”[7].

Vedem din toate acestea că, încă de la începuturile sale, implicarea bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenistă nu se făcea în duhul mărturiei celei adevărate în faţa neortodocşilor, nu pentru binevestirea credinţei adevărate celor care nu au parte de ea, nu pentru a aduce în turma Bisericii lui Hristos oile cele rătăcite. Dimpotrivă, chiar primii paşi făcuţi în această direcţie au fost plini de cedări, de pierderea reperelor ecleziologice şi de mărturisirea unor învăţături cu totul străine de Biserică.

La conferinţa din Utrecht, 1938, s-a luat decizia de a unifica toate conferinţele ecumeniste pomenite mai sus prin elaborarea unei constituţii comune şi întemeierea unei singure instituţii, Consiliul mondial al bisericilor (CMB), care urma să devină epicentrul mişcării ecumeniste.

[1] Sf. Ignatie Briancianinov – Scrisori alese, scr. 289

[2] Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902, traducere de pe ecupatria.org

[3]Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1904, traducere de pe ecupatria.org

[4] Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920, traducere de pe ecupatria.org

[5] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag.29

[6] N. Arseniev – Лозаннская конференция (rom. Conferinţa de la Lausanne), revista „Put’” («Путь»), nr.10, aprilie 1928, apud Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit.

[7] Mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit., pag.180