I. Ce este ecumenismul

Pentru a avea o atitudine corectă asupra fenomenului și a învățăturii ecumenismului, trebuie, întâi de toate, să înțelegem ce reprezintă acesta, pentru a nu fi grabnici în concluzii, ci pentru a discerne starea lucrurilor și a nu cădea în extreme nefolositoare mântuirii noastre, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Cel ce deosebeşte [cele bune de cele rele] află sănătate şi depărtează boala”[1]. Astfel și noi, căutând cu frică de Dumnezeu unde este învățătura cea sănătoasă și unde e cea rătăcită, să ne depărtăm de boala eresurilor și să aflăm sănătatea dreptei credințe.

Aşadar, ecumenismul este o mişcare apărută în sânul protestantismului la sfârşitul sec.XIX care „are drept scop recuperarea în gândire, în acțiune și în organizare, a adevăratei unități a Bisericii în misiunea sa din lume (apostolatul ei) și obligația Bisericii de a fi una”[2]. Bineînţeles, pentru ortodocşi adevărata unitate a Bisericii nu a fost niciodată pierdută pentru a fi recuperată, căci noi mărturisim întotdeauna că Biserica este Una.

Iniţiatorii ecumenismului aveau o viziune asupra unităţii Bisericii în deplin duh protestant. Edmund Schlink, unul dintre adepții și promotorii de vază ai ecumenismului, afirma: „Creștinii care îl văd pe Hristos cel înviat în lucrarea și viața diferitor creștini de la diverse biserici, își dau seama că unitatea Bisericii lui Hristos nu a fost niciodată pierdută, ci a fost doar denaturată și acoperită datorită diferitor experiențe istorice și miopiei spirituale”[3]. Cu toate că o asemenea poziţie este în contradicţie radicală faţă de învăţătura patristică, bisericile ortodoxe locale au început, rând pe rând, să se implice activ în această mişcare rătăcitoare. Partea istorică a acestui proces o vom prezenta în capitolele ce urmează, după ce vom defini învăţătura ecumenistă aşa cum o văd cei care au adus-o în sânul bisericilor ortodoxe şi o vom compara cu învăţătura Bisercii.

Aşadar, prin ce prismă au privit teologii şi clericii ortodocşi această mişcare? Ce fel de gândire a stat la baza acţiunii lor? Râvna de a binevesti învăţătura cea curată? De a mărturisi Ortodoxia în faţa celor care nu o cunosc? Au căutat ei o unitate întru Adevăr?

Ideea cum că participarea ortodocşilor în mişcarea ecumenistă ar avea loc pentru misiune şi mărturisirea dreptei credinţe în faţa neortodocşilor este negată de chiar cei care au fost implicaţi în ea: „Oricine ar studia atent mişcarea ecumenistă, s-ar putea convinge că „mărturisirea” [ghilimelele aparţin autorului] ortodoxă niciodată nu a avut o influenţă câtuşi de vizibilă asupra orientării şi dezvoltării teologice a mişcării”[4], a constatat-o Alexander Schmemann în 1976.

Atunci pentru care mărturie s-au implicat bisericile ortodoxe în ecumenism? Ghenadie Limouris afirma că „Astăzi, când bisericile creştine s-au stabilit temeinic pe deosebirile dintre ele, rămâne o singură speranţă, şi aceasta nu e în atingerea unei omogenităţi, ci într-o apropiere treptată unii de alţii”[5], deci nu în aducerea oilor pierdute în Biserica lui Hristos, ci în apropierea de cei rătăciţi. Aceeaşi idee a împărtăşit-o episcopul Patriarhiei Bulgariei pentru Europa Centrală şi de Apus, Tihon: „Catolicul nu va deveni ortodox şi viceversa, dar trebuie să ne apropiem de altar împreună”[6]. Lipsa de interes misionar a fost afirmată şi de delegaţia ortodoxă la Consiliul mondial al bisericilor în 1975: „Ortodocşii nu se aşteaptă ca alţi creştini să se convertească la Ortodoxie în realitatea istorică şi culturală a trecutului şi prezentului Ei şi să devină membri ai Bisericii Ortodoxe”[7].

Şi dacă nu se face misionarism ortodox prin mişcarea ecumenistă, pentru ce se implică bisericile ortodoxe în ea? Să vedem explicaţiile celor care au luat parte nemijlocit la aceasta.

Unul dintre cei care au formulat viziunile ecumeniştilor ortodocşi, încă de la începutul ecumenismului, a fost protoiereul Serghei Bulgakov, care spunea: „Calea „ecumenistă”, cea care caută unitatea bisericească, este însoţită, în acelaşi timp, de conştientizarea şi precizarea diferenţelor de credinţă, dar şi de creşterea conştiinţei unităţii ei. Însuşi „ecumenismul” este experienţa unei astfel de unităţi, o nouă revelaţie despre ea11. Cum explică el, însă, o astfel de unitate? „Creştinul, trăind în Biserică, are neapărat şi o viaţă personală în Hristos, o comunicare cu El, care este totodată şi personală, şi bisericească. Dogma şi diferenţele dogmatice nu pot să se reflecte în această experienţă personală”[8].

Întâi de toate, vedem conturat faptul că ecumenismul atinge însăşi dogmatica Bisericii, învăţătura ecleziologică a Ei, elaborează o nouă doctrină despre taina unităţii Ei. Iar despre cei care neglijează diferenţele dogmatice, Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: „Poate oare nădăjdui cel ce se împotrivește și făptuieşte împotriva Bisericii că se află în Biserică, dacă fericitul Apostol Pavel, cugetând despre aceasta și arătând taina unității, zice: „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Ef. 4:4-6)?12. Şi iarăşi: „Vrăjmaşul a născocit ereziile şi schismele pentru a răsturna credinţa, pentru a perverti adevărul, pentru a rupe unitatea”[9].

Noi mărturisim că dincolo de diferenţele dogmatice nu poate să existe nici un fel de unitate, decât numai una potrivnică adevărului lui Hristos, iar „cea mai bună comuniune este comuniunea în credinţă şi dragoste adevărată… Nu există nimic mai minunat decât adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor”[10]. Repetând aceste cuvinte ale Sfântului Fotie cel Mare vrem să arătăm că nu sunt adevărate cuvintele actualului Patriarh Kiril, cum că „pentru Biserica Ortodoxă ecumenismul este o provocare, deoarece el ridică întrebări la care încă nu există nici un răspuns clar din partea Plinătății bisericești”[11]. Iar că Biserica are un răspuns faţă de această învăţătură, vom vedea după ce vom arăta şi mai clar în ce constă ea.

De la credinţa că poate exista o oarecare unitate dincolo de diferenţele dogmatice ecumeniştii merg până la afirmaţia că „şi ereticii se află în Biserică”[12] şi că „în schisme (şi chiar la eretici) Biserica îşi continuă lucrarea mântuitoare şi sfinţitoare”[13], aceasta fiind una din tezele de căpătâi ale ecumenismului. Cum pot ereticii să se afle în Biserică sau să lucreze în ei Biserica, dacă „erezia, acest păcat înfricoşător, care cuprinde în sine hulă asupra Sfântului Duh, cu totul îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi, înstrăinându-l de Dumnezeu, îl predă în puterea satanei”[14]?

Mai mult decât atât, se afirmă că între bisericile de diferite tradiţii (!) există deja o comuniune, chiar dacă e „nedeplină”[15], sau că „bisericile despărţite se află într-o comuniune tainică, nevăzută”[16]. Ce comuniune să aibă Ortodoxia cu erezia, ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Cor. 6:14) Nikolai Berdiaev chiar ajunge la concluzia că „La suprafaţă suntem despărţiţi de doctrine şi forme de gândire, psihologie rasială şi forme de organizare bisericească. Dar în adâncuri noi ne atingem de însuşi Hristos, şi deci unul de altul”[17]. Aceiaşi idee a spus-o şi Patriarhul ecumenic Atenagoras (1948-1972): „Timpul dogmelor a trecut”[18]. Şi un alt proeminent ecumenist, Alexander Men’: „Să spui că 700 mln de catolici şi 350 mln de protestanţi sunt în înşelare şi doar noi suntem Biserica cea adevărată înseamnă să te afli într-o trufie nebunească, ce n-are nici o justificare”[19], iarăşi, într-un duh cu el, arhiepiscopul Iacov (Koukouzis), capul Exarhatului American al Patriarhiei Ecumenice, în 1963: „Ar fi absurd pentru adevăraţii credincioşi să afirme că ei deţin plinătatea adevărului sau să declare că adevărul le este descoperit numai lor”[20].

La acestea Sfântul Marcu al Efesului le răspunde: „Atunci când s-au gândit că există ceva la mijloc între cele două credinţe, precum între două paradoxuri, ei, de bună voie, s-au aruncat în pierzanie”[21]. Iar cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur ne spun că: „Mântuirea aparţine numai Bisericii, şi nimeni nu poate în afara Bisericii şi a credinţei nici să fie împreună cu Hristos, nici să se mântuiască25, şi iarăşi: „Mântuirea întregii lumi se săvârşeşte nu din faptele legii, ci întru Hristos, iar ereziilor celor fără de Dumnezeu nu le lăsăm nici un temei de nădejde, ci îi socotim cu totul în afara nădejdii, căci ei nu au nici cea mai mică comuniune cu Hristos”[22].

Iar pentru cei care încă au îndoieli că ecumenismul este erezie, le-o mărturisesc chiar ecumeniştii, Bulgakov afirmând mai sus că ecumenismul este o nouă revelaţie, iar acelaşi Berdiaev mărturisind că „mişcarea ecumenistă înseamnă transformarea lumii creştine, apariţia unei conştiinţe creştine noi26, căci „trebuie să simţi deranj şi insatisfacţie, să conştientizezi greşelile istorice ale confesiunii tale, să simţi neîmplinirea şi necesitatea plinirii, pentru a fi aprins de mişcarea ecumenistă”[23]. De ce fel de revelaţii, transformări sau pliniri poate avea nevoie Biserica Ortodoxă, fiind Ea cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică?

Dar aceste transformări totuşi au avut loc în lumea ortodoxă, Ghenadie Limouris constatând că „Bisericile Ortodoxe şi-au schimbat atitudinea faţă de alte biserici şi confesiuni creştine” [24]. În ce fel anume s-a schimbat această atitudine? „Teologii ortodocşi contribuiau la refacerea deschiderii şi încrederii între biserici, ca ele să se considere ca o familie şi parte a casei lui Hristos”[25]; iar dacă ele sunt parte a casei lui Hristos, lesne ajungi la concluzia că „problema ecumenismului, după cum spune Berdiaev, nu este doar problema unităţii creştinilor, ci şi problema plinătăţii creştineşti28, adăugând că „orice confesiune este o individualizare istorică a aceleiaşi descoperiri creştine, a aceluiaşi adevăr creştin. De aceea nici o confesiune nu poate fi plinătate a adevărului sobornicesc, nu poate fi însuşi adevărul”[26].

Noi, însă, călăuzindu-ne de Sfinţii Părinţi, mărturisim că o astfel de învăţătură este erezie, căci perverteşte învăţătura Bisericii despre Biserică. Să luăm aminte la glasul Sfinţilor Părinţi, la învăţătura cea adevărată: „Sfânta Biserică este Una, căci Unul este Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în Care crede, Îi slujeşte, I se închină şi-L cinsteşte; una este temelia Bisericii – Iisus Hristos; una e învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu; una este credinţa în Unul Dumnezeu în trei feţe”[27].

Dumnezeul-Om Hristos a unit în Biserica Lui toate „cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1:10). Toate tainele cerului şi ale pământului s-au unit laolaltă într-o singură taină, într-o „taină mare”, supra-taina Bisericii”[28], şi iarăşi: „Adevăratul Dumnezeu-Om Hristos în toată plinătatea realităţii Lui divino-umane evanghelice este în întregime prezent în trupul Lui divino-uman, Biserica, atât în timpurile Sfinţilor Apostoli, cât şi astăzi şi în veci”[29]. Biserica este una, unită, nepătată, nedespărţită, deplină, „pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată” (Efes. 5:27) […] Biserica este toată El, Dumnezeul-Om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia”[30].

Ce rămâne din învăţătura ecumenistă după aceste minunate cuvinte ale Sf. Tihon din Zadonsk şi ale Sf. Iustin Popovici, grăite într-un duh cu toţi Părinţii Bisericii? Ce comoară de mult preţ este Biserica noastră şi în ce ruşine vrea s-o transforme ecumenismul, care este erezie peste erezie!

Iar ecumeniştii încă îndrăznesc să se apere cu Sfânta Evanghelie, spunând că ecumenismul izvorăşte din rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos „Ca toţi să fie una” (Ioan 17:21), şi acestora le răspunde Sf. Leon cel Mare: „Aceeaşi nebunie o au şi cei care, întâmpinând greutăţi în ceva nelămurit pentru cunoaşterea adevărului, nu aleargă la cuvintele prooroceşti, nici la scrierile Apostolilor, nici la autoritatea Evangheliei, ci la ei înşişi, şi astfel, nevrând să fie ucenicii adevărului, se fac învăţători ai rătăcirii”[31].

Dar hotarele acestei erezii nu se opresc aici. Un raport al consultării „interortodoxe” a bisericilor ortodoxe şi vechi orientale (adică monofizite!) din 1991 subliniază că „angajamentele faţă de dialogul cu alte biserici pentru unitatea tuturor creştinilor pot şi trebuie extinse asupra dialogului cu alte tradiţii religioase”[32], adică jidovi, musulmani şi alte religii păgâne. Ideea aceasta nu este altceva decât o confirmare a faptului că participarea în mişcare şi împărtăşirea învăţăturii ecumeniste duce la o degradare continuă a conştiinţei despre Biserică, pe care o perverteşte.

Această extindere a dialogului asupra altor religii nu a fost o simplă menţiune, ci un adevărat început de activitate, care a ajuns până la cel mai înalt nivel. Exarhul a toată Belarusia, Mitropolitul Filaret, afirma în 2008: „Israelul rămâne martorul Dumnezeului Celui Viu, de aceea creştinii trebuie să intre într-un dialog îndreptat spre înţelegere reciprocă cu poporul vechi-testamentar al lui Dumnezeu”[33], iar într-o adresare către liderul musulmanilor din regiunea Kemerovo, episcopul local Aristarh a afirmat: „Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Noi Îl înţelegem pe Dumnezeu [acelaşi Dumnezeu? – n.n.] în mod diferit în viaţa religioasă, dar noi avem ceva în comun şi aceasta este rugăciunea”[34].

Iar că părerile despre ecumenism expuse până acum nu sunt doar nişte păreri private ale unor teologi, menţionăm că multe dintre ele au fost citate de către actualul Patriarh al Moscovei Kiril în cartea sa „Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998”. Acelaşi lucru se va vădi şi din activitatea ecumenistă a reprezentanţilor bisericilor ortodoxe şi din documentele oficiale pe care le-au elaborat.

Am arătat pe scurt în ce constă ecumenismul ca mişcare şi ca învăţătură, aşa cum îl văd unii dintre protagoniştii implicării bisericilor ortodoxe oficiale în ecumenism – anume ce i-a făcut să se implice în mişcarea ecumenistă, ce valori au stat la baza acestei implicări, ce învaţă aceştia în materie de credinţă.

Aşadar, ce este ecumenismul? Este învăţătura care se bazează pe următoarele teze eretice:

–       Biserica Ortodoxă nu deţine Adevărul deplin sau nu reprezintă plinătatea Bisericii lui Hristos;

–       unitatea Bisericii a fost pierdută cândva şi trebuie restabilită;

–       plinătatea Bisericii va exista atunci când toţi creştinii se vor uni;

–       ereticii şi ortodocşii sunt într-o unitate tainică, nevăzută;

–       ereticii şi schismaticii fac parte din Biserică şi au parte de lucrarea mântuitoare a harului Sfântului Duh;

–       fiecare biserică creştină are o parte de adevăr, dar nici una nu deţine adevărul întreg (teoria ramurilor);

toate religiile cinstesc acelaşi Dumnezeu, sau toate îl duc pe om la Dumnezeu, sau că toate sunt lăsate de acelaşi Dumnezeu.

[1] Sfântul Ioan Scărarul – Filocalia, vol. 9

[2] „The Calling of the Church to Mission and to Unity”, Theology Today, vol. 9, no.1, 1952

[3] Edmund Schlink – Ökumenische Dogmatik, 1983

[4] Alexander Schmemann – Экуменическая боль (rom. Durerea ecumenistă), 1976, apud Mitr. Kiril (Gundeaev) – Православие и экуменизм: Документы и материалы 1902-1998 (rom. Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998)

[5] Ghenadie Limouris – Priorităţile teologiei ortodoxe în contextul tangenţei ecumeniste cu gândirea teologică actuală, 1990

[6] Episcopul Tihon (Ivanov) – Mesaj către papa Romei, 2009

[7] Declaraţia delegaţilor ortodocşi la Adunarea generală a CMB, Nairobi, 1975

[8] Serghei Bulgakov – Despre unitatea reală în credinţă, rugăciune şi taine a bisericii despărţite, YMCA Press, 1933, pag. 9-32

[9] Sf. Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii

[10] Sf. Fotie cel Mare – Epistolă către papa Nicolae

[11] Mitr. Kiril (Gundeaev) – Православие и экуменизм: Документы и материалы 1902-1998 (rom. Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998), pag.6

[12] Serghei Bulgakov – op. cit.

[13] George Florovsky – О границах церкви (rom. Despre hotarele Bisericii), Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1989, nr.5, pag. 71-73, apud mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit.

[14] Sf. Ignatie Briancianinov – Despre erezie şi schismă, cap.III

[15] Todor Sabev – Православные Церкви во Всемирном Совете Церквей (rom. Bisericile Ortodoxe în Consiliul mondial al bisericilor), 1986, apud mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit.

[16] Serghei Bulgakov – op. cit.

[17] Nikolai Berdiaev – Вселенскость и конфессионализм (rom. Ecumenicitate şi confesionalism), YMCA Press, 1933, pag.63-81 apud mitr. Kiril (Gundeaev) – op. cit.

[18] Din cuvântul Patriarhului ecumenic Atenagoras din 29.06.1963

[19] Alexander Men’ – Scrisori către fiica duhovnicească Alexandra Orlova-Medel

[20] George P. Macris – The Orthodox Church and the Ecumenical Movement during the period 1920-1969, St. Nectarios Press, 1986, pag. 42

[21] Sf. Marcu al Efesului – Epistolă către toţi creştinii ortodocşi din uscat şi din insule

[22] Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvântul I la Sfintele Paşti

[23] Nikolai Berdiaev – op. cit.

[24] Ghenadie Limouris – op. cit.

[25] Todor Sabev – op. cit.

[26] Nikolai Berdiaev – op. cit.

[27] Sf. Tihon din Zadonsk – Despre adevăratul creştinism, 2:293

[28] Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34

[29] Ibidem, 46

[30] Ibidem, 33

[31] Sf. Leon cel Mare – Epistolă sobornicească, scrisă către Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului

[32] Raportul „Bisericile ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, Chambesy, 1991, II.17

[33] Mitr. Filaret (Vahromeev) – Creştinii şi iudeii: voinţa de dialog, Scrierile Academiei Teologice din Minsk, nr. 7, 2008

[34] Episcop Aristarh (Smirnov) – Cuvânt către muftiul regiunii Kemerovo, 21.02.2012