Sf. Teodor Studitul (†826): Scrisoarea (49), Fiului Naucratie

5 aprilie 2016

Nimic din cele ce îmi spui și îmi povestești de fiecare dată, fiul 142579_sfantul-teodor-studitulmeu preadorit, nu este de prisos și întâmplător, ci binevenit și cuviincios și aducând folos sufletului, după cum și cele de acum. Iar eu, lăudând buna ta râvnă, aștept și un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseța dacă vei putea să stărui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să sprijinească ortodoxia și să se împotrivească celor rău credincioși trebuie să aibă și experiență și putere în cuvânt. Pentru că, de vreme ce aceia care par că dețin ceva mare prin știința de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile care așteaptă gâdilarea, prea bine este ca și cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiți de puterea cuvântului și să priceapă atacurile lor iuți și distrugătoare. Așa va fi întărită iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în alt chip cu tine și cu oricare altul decât spre folosul [vostru].

Ai spus că au adormit frații Filip și Filon. E bine, bine că amândoi [s-au săvârșit] cu sfârșit bun, nu în înțelesul că cele mai înainte de sfârșit le-ar fi fost vrednice de ocară (căci cum ar fi aceasta celor ce s-au lepădat în lume de trup și sânge și s-au supus jugului ușor al ascultării?), ci în înțelesul că au avut parte de cea mai înaltă fericire. fiind prigoniți pentru Domnul, necăjiți și strâmtorați. și, în plus de asta, nimeni nu i-a grăit de rău decât cei ce au lepădat Evanghelia: adulterii cei cu nume rău. Și lui Filon i-a rămas lauda până acum prietenă, iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuți le-ai numărat mai înainte. Iar eu, pe lângă cele spuse, mă minunez și de simplitatea și smerenia lui, de nemânierea și lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu aproapele] și de iubirea de frați, de buna ascultare și curajul său, și, pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naște și buna străpungere [a inimii], și ura de lume, și iubirea de Dumnezeu, și lipsa de îndrăznire [față de aproapele]. Spune tu, după cum ai urzit și mai înainte, multa lăcrimare a bărbatului [aceluia], iubirea lui de a urma părintelui [duhovnicesc], dârzenia lui în primejdii și râvna fără nici o cârtire și prospețimea neîncetată a virtuților mult înfloritului său suflet. Continuare »

Sf. Dionisie Areopagitul (†96): În ei (în ierarhi) lucrează și preoția

24 martie 2016

Despre Ierarhia Bisericească, Capitolul V, Despre sfințirile preoțești (despre treptele, puterile și lucrările lor), §4-6

Legea a tot sfântă a dumnezeieștii obârșii este aceasta:Dionisie cele de al doilea să fie înălțate de cele dintâi spre a tot dumnezeiasca lumină. Căci oare nu vedem și substanțele sensibile ale elementelor că pătrund mai întâi în cele ce sunt mai înrudite și prin acelea își trec lucrarea lor spre altele? În mod cuvenit deci obârșia și temeiul întregii bunei orânduiri nevăzute și văzute îngăduie razelor lucrărilor dumnezeiești să coboare la primele minți mai asemănătoare cu Dumnezeu și prin acelea, ca prin mințile cele mai străvezii și mai capabile de împărtășire și transmitere a luminii, ca să lumineze și pe cele inferioare, pe măsura lor. Deci și acestor prime văzătoare de Dumnezeu le aparține să arate cu îmbelșugare celor de al doilea, corespunzător relației între ele, vederile dumnezeiești văzute cu sfințenie de ele; le aparține lor, care au fost bine inițiate în toate cele dumnezeiești ale treptei lor ierarhice să inițieze ( pe cei de al doilea) în acestea cu știință, prin lucrarea sfințitoare (desăvârșitoare), după ce au luat puterea lucrării desăvârșitoare a inițierii și să transmită după vrednicie cele sfinte le aparține celor care s-au împărtășit cu știința și cu deplinătatea de desăvârșire preoțească.

Deci treapta dumnezeiască a ierarhilor este prima dintre treptele văzătoare de Dumnezeu; ea este cea mai de vârf și totodată ultima. Căci de fapt în ea se împlinește și se desăvârșește tot ordinul ierarhiei celei pentru noi. Fiindcă, precum vedem, toată ierarhia își are culmea în Iisus, așa și pe fiecare treaptă a ei, își are culmea în propriul ierarh purtător de Dumnezeu. Iar puterea treptei ierarhului pătrunde în toate sfintele întregimi și lucrează prin sfințitele trepte tainele ierarhiei sale. În mod deosebit însă legea dumnezeiască i-a rânduit ei, deosebit de celelalte trepte, împlinirea lucrărilor sfințitoare (mai) dumnezeiești. Iar acestea sunt chipurile lucrărilor desăvărșitoare ale puterii dumnezeieștii obârșii, care se arată în toate simboalele cele mai dumnezeiești și în toate orânduirile cele sfinte. Continuare »

Sf. Ignatie Teoforul († 107): Să privim pe episcop ca pe Domnul Însuși și să fugim de cei ce poartă numele cu viclenie

23 martie 2016

Din epistola către Efeseni a sfântului Ignatie, Capitolul VI-IX

Cu cât vede cineva pe episcop că tace, cu atât mai mult să-l Ignatiusrespecte; că trebuie să primim pe cel pe care Stăpânul casei îl trimite să-i administreze casa ca pe Însuși Cel ce l-a trimis. Este lămurit, așadar, că trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuși. Chiar Onisim vă laudă mult pentru buna voastră rânduială, în Dumnezeu, că viețuiți toți după adevăr și că nu se află între voi nici o erezie și nici nu ascultați pe altcineva mai mult decât pe Iisus Hristos, Care vă grăiește adevărul.

Sunt unii oameni care obișnuiesc să poarte numele cu viclenie condamnabilă, făcând și alte fapte nevrednice de Dumnezeu; de aceștia trebuie să fugiți ca de fiare, pentru că sunt câini turbați, care mușcă pe furiș; trebuie să vă feriți de ei, că mușcăturile lor sunt greu de vindecat. Un singur doctor este, trupesc și duhovnicesc, născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru.

Să nu vă înșele cineva, – după cum nici nu vă lăsați înșelați – pentru că toți sunteți a lui Dumnezeu. Când n-a pătruns nici o ceartă între voi, care poate să vă chinuie, înseamnă că trăiți după Dumnezeu. ”Lepădătura” voastră sunt eu și mă curățesc pentru voi cei din Efes, biserica cea vestită în veci. Cei trupești nu pot face cele duhovnicești, nici cei duhovnicești cele trupești, după cum nici credința nu poate săvârși faptele necredinței, nici necredința faptele credinței. Dar chiar acelea pe care le faceți voi după trup și acelea sunt duhovnicești, că voi pe toate le faceți în Iisus Hristos. Continuare »

Sfântul Irineu al Lyonului († 202): Despre eretici și erezie

23 martie 2016

1. Întrucât anumiți oameni lasă adevărul la o parte irineuși aduc  cuvinte mincinoase și genealogii deșarte (Tit 3, 9), care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, decât buna luminare, care este în credință” (I Tim. 1, 4) și, prin aceste înțelegeri construiesc planuri rele, drumuri „credibile” pentru acele minți fără experiență și care cad în plasa lor, eu m-am simțit constrâns, dragul meu prieten, să compun tratatele următoare, pentru a expune și a contracara mașinațiile lor.

Acei oameni, care falsifică cărțile lui Dumnezeu, se arată pe ei înșiși a fi răi interpreți ai cuvintelor bune ale Revelației. Ei răstoarnă credința multora, prin demersul lor, sub pretenția unei învățături superioare, dela Cel, Care înconjoară și împodobește universul; dacă, într-adevăr, ei au ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul și toate lucrurile care sunt în ele.

Prin înțelegeri aparent veridice și cuvinte, care par plauzibile, aceștia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu înțelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire. Însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei inițiază pe aceia în păreri necredincioase și pline de blasfemii, ca acelea despre Demiurg. Căci și numai acestea singure sunt neputincioase și, referindu-ne la ele, putem să distingem falsitatea de adevăr.

2. Căci, într-adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă diformitate, numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin aceasta, ușor de găsit. Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, așa încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa de experiență(oricât de ridicolă ar părea această expresie), decât adevărul însuși. Continuare »

Cuv. Averchie de Jordanville (†1976): Cea mai scumpă pentru noi este anume sfânta Ortodoxie!

8 martie 2016

022. Cuv. Averchie TauşevNaționalismul rus și monarhia ne sunt scumpe doar din motiv că de-a lungul istoriei milenare a neamului nostru acestea erau strâns legate duhovnicește de Sfânta noastră Ortodoxie, prin care se sfințeau și din care se inspirau. Ortodoxia și ”rusismul” au devenit pentru noi ca un fel de sinonime, iar conducerea statului, prin persoana Țarului, în conștiința noastră nu poate fi alta decât ortodoxă. ”Țarul ortodox” – așa se cântă în imnul nostru național rusesc și noi nu ne putem închipui un alt fel de Țar decât ortodox, râvnitor, ocrotitor și apărător al sfintei Credinței noastre Ortodoxe și a Bisericii din Patria noastră Ortodoxă. Desigur că și Țarii, fiind tot oameni, puteau avea patimile și neajunsurile lor, cu toate acestea ei rămâneau a fi ortodocși și, dacă greșeau, se pocăiau, așa cum stă în obiceiul tuturor creștinilor ortodocși. Din acest motiv să-i compari pe acești conducători cu cei actuali, care sunt fără de Dumnezeu și luptători împotriva Lui, ar fi o mare greșeală strigătoare la cer, și ar demonstra lipsa unei cugetări sănătoase sau chiar a unei înrăite pervertiri a adevărului de către cei ce încearcă să facă această comparație.

Puţini cunosc astăzi paragrafele 62-64 din Codul de Legi al Imperiului Rus, care spun următoarele: ”Cea de întâi și dominantă credință în Imperiul Rus este credința Creștină Ortodoxă Sobornicească de Răsărit. Împăratul, deținătorul scaunului a toată Rusia, nu poate mărturisi nici o credință afară de cea Ortodoxă. Împăratul, fiind un domnitor Creștin, este cel mai înalt apărător și ocrotitor al dogmelor credinței dominante și păzitor al dreptei credințe și a toată buna orânduire în sfânta Biserică.”

Și Domnitorii noştri, după cum ne mărturisește adevărata istorie (dar nu cea pervertită de clevetitori!), cu adevărat au fost ”Binecredincioși”, după cum i-a și numit Biserica noastră, chiar dacă nu toți dintre aceștia au avut o viață impecabilă, căci un ideal pe pământ nici nu există, iar fără de păcat este doar Unul Dumnezeu.

Îndeosebi acest nume de ”Binecredincios” a fost întărit de ultimul nostru Domnitor, Țarul-Mucenic Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru. El s-a deosebit și printr-o puternică predispoziție personală creștinească și în același timp a fost și un adevărat ocrotitor al Bisericii și a prosperității ei. Continuare »

Sf. Ciprian al Cartaginei (†258): Epistolă către Corneliu despre nerecunoaşterea lui Novaţian ca episcop

7 martie 2016

Ciprian fratelui Corneliu cu urări de sănătate,

Au venit la noi, cel mai iubit dintre frați, trimișii lui Novațian, Maxim preotul, diaconul Avghend și un oarecare Matei și Longhin. IarCiprian al Cartaginei noi aflând, atât din scrisoarea ce au adus-o ei cât și din vorbele și asigurările lor, că Novațian este pus episcop, fiind uimiți de nedreptatea nelegiuitei hirotonii făcute ca fiind străină Bisericii sobornicești, am hotărât din acel moment să întrerupem comuniunea cu ei, depărtând și respingând pentru o vreme încăpăținatele și arogantele lor mărturii. Eu dimpreună cu mulțimea conslujitorilor ce au sosit la mine, așteptam întoarcerea prietenilor noștri, ce au fost de curând trimiși la tine și ceilalți coepiscopi, care au fost la hirotonia ta, Caldoniu și Fortunat, ca atunci când se vor întoarce și ne vor zice cu exactitate despre cele întâmplate cu o mai mare putere și claritate să dăm pe față nelegiuirea părții adversare. Între timp, au sosit prietenii noștri Pompei și Ștefan, care pentru lămurirea noastră în legătură cu lucrurile petrecute acolo, în măsura demnității și credinței lor, ne-au comunicat așa indicații și mărturii că nu a mai fost nevoie să ascultăm trimișii lui Novațian, și atunci când acești trimiși, pronunțând în adunarea creștinilor hule și vorbe tulburătoare, fără de încetare cereau de la noi și de la popor să ascultăm acea învinuire pe care ei aveau să o arate și demonstreze; noi am socotit mai prejos de demnitatea noastră să permitem ca bunul nume a prietenului nostru, care a fost deja ales și hirotonit învrednicindu-se de laude și recunoaștere din partea multor, să fie în continuare ponegrit de spurcatele guri a invidioșilor. Ar fi prea mult să pun în scrisoare toate dezmințirile, dovezile și demonstrările în adresa lor pentru erezia ce au făcut-o prin aceată nepermisă încercare; toate particularitățile cu de amănuntul despre aceasta le veți afla de la preotul nostru Primitiv, când el va sosi la voi. Având în vedere că ei, nevrând să lase frenetica obraznicie, se întăresc aici în a ademeni mădularele lui Hristos în schismă, și a sfâșia trupul Bisericii sobornicești, – mergând din casă în casă, iar în unele regiuni din oraș în oraș, pentru a găsi pe cei ce vor participa la încăpăținarea și rătăcirea lor; noi le-am răspuns deja o dată dar nu încetăm în a aduce aminte: că să afle că este nelegiuit lucru să-ți lepezi mama; pentru ca să cunoască și să înțeleagă, că nici într-un fel nu se poate pune un alt episcop când acesta a fost pus deja o dată și este primit după mărturia și judecata conslujitorilor și a poporului, și de aceea, de vor să păstreze pacea și credința, dacă se recunosc pe sine a fi lucrători a Evangheliei lui Hristos, să se întroarcă întâi în Biserică.

Îți doresc iubite frate să fii tot timpul sănătos.

Epistolă scrisă în anul 816

Scrisoarea Papei Ioan VIII (†882) către Sf. Fotie cel Mare (†893) despre Filioque

27 februarie 2016

021. Papa Ioan VIIIVă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului, a găsit că îl ţinem aşa cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor care ne-au predat Crezul prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, care sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate acestea, că Preasfinţia Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu este lesne a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat care a prins rădăcină atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a sili pe nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi această hulire. (…) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic, şi după vrednicie cinstit!

Sursa: Stâlpii Ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare. Sfântul Marcu Evghenicul. Sfântul Grigorie Palama. ed. Egumeniţa, 2008, pag. 88-89

Sf. Teodor Studitul (†826): Epistolă către fiul Thaleleu

30 iunie 2015

020. Sf. Teodor StuditulBine ai făcut, fiule iubit, că mi-ai trimis scrisoarea. Ai arătat astfel credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce-mi aduci laude la care nu sunt deloc părtaş? Oare nu ştii tu că sunt păcătos şi neiscusit în cuvânt? Dar dragostea e prea şireată şi îi face pe cei ce iubesc să le atribuie altora ceea ce nu au. Aşadar, lăsând laudele la o parte, mai bine roagă-te, fiule, ca să mă întăresc întru Domnul şi să mă mântuiesc întru toate de cel viclean.

Neputinţa ta trupească rabd-o cu mulţumire faţă de Dumnezeu şi nu te amărî de cauzele ce ţi-au adus-o. Domnul ştie cum să-i rânduiască fiecăruia cele folositoare. De altfel, eu nu ştiu de ce ţi s-a întâmplat asta. Vorbirea de rău s-o dispreţuieşti, că se va sfârşi repede, iar dacă îţi va fi frică de ea, atunci va spori şi mai mult, de care lucru să te păzească ajutorul lui Dumnezeu! Deşi mare este strâmtorarea prigonitorilor, dar pentru ea ne aşteaptă răsplata cerească: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8:17). Căci acum nu e vreme de belşug, ci vreme de mucenicie.

Despre presbiterul care pare ortodox, dar mănâncă, precum ai spus, împreună cu un episcop neortodox. Dacă el va înceta asemenea petreceri şi va primi epitimia – oprirea din slujbă pentru un timp oarecare, ca să nu mai cadă într-un asemenea păcat – atunci se poate tămădui şi se poate întoarce la săvârşirea slujbelor. Dar dacă va fi nepăsător, atunci nici bogăţia nu-i poate sluji omului spre răscumpărare. Alături de aducerea darurilor, trebuie evitată şi împărtăşirea eretică şi alte lucruri păcătoase, ca să nu dăm binele, primind în schimb răul, ca să nu dăm lumină, primind întuneric. Continuare »

Sf. Grigorie Decapolitul (†842) – Pilda unui musulman ce s-a botezat

28 iunie 2015

019. Sf. Grigorie DecapolitulPovestire istorică folositoare şi în multe privinţe înduioşătoare despre o arătare, pe care văzând-o o dată un oarecare Sarazin a crezut, făcându-se mucenic pentru Domnul nostru Iisus Hristos

  1. Comandantul de oşti Nicolae, numit şi Iulas, îmi povestea că în oraşul său, pe care Sarazinii în limba lor îl numesc „Oraşul vinului”[1], a trimis Amerumnes[2] Sirianul pe o rudenie a sa pentru îndeplinirea unor însărcinări în tabăra pomenită.
  2. Acolo este o mare biserică, veche şi minunată, închinată sfântului şi întru tot slăvitului Gheorghe. Când sarazinul a văzut-o din depărtare, le-a poruncit slugilor să ducă lucrurile sale în biserică, după care să ducă acolo şi douăsprezece cămile, ca să urmărească de la înălţime hrănirea lor.
  3. Atunci iereii acelei biserici cinstite cu evlavie au început să-l roage (pe comandantul sarazin), spunând: „Stăpâne! Să nu faci asta, căci aici e biserica lui Dumnezeu; nu fi neglijent cu asta şi nu permite să fie puse cămilele în sfântul altar dumnezeiesc.” Dar Sarazinul neînduplecat şi nesăbuit n-a vrut să ia aminte la rugăminţile presbiterilor, spunând slugilor în limba arabă: „De ce nu faceţi ce vi s-a poruncit?” Şi îndată robii săi au făcut ceea ce li s-a spus. Şi iată, după rânduiala lui Dumnezeu, cămilele intrate au căzut toate şi şi-au dat duhul. Văzând această minune uimitoare, Sarazinul a rămas uluit şi le-a poruncit slugilor să scoată hoiturile cămilelor şi să le ducă departe de biserică. Slugilor au făcut asemenea.
  4. Dar fiindcă în ziua aceea era sărbătoare şi se apropia timpul (slujirii) dumnezeieştii liturghii, preotul, vrând să înceapă dumnezeiasca proscomidie, s-a temut să înceapă săvârşirea jertfei nesângeroase în prezenţa Sarazinului. Dar un alt preot, conslujitorul său, i-a spus celui ce trebuia să slujească: „Nu te teme! Oare nu ai văzut uimitoarea minune? De ce să te înfricoşezi?” Atunci iereul pomenit a început neînfricat sfânta proscomidie.
  5. Văzând asta, Sarazinul a vrut să urmărească ce va face preotul. Astfel, când iereul a început dumnezeiasca proscomidie şi a luat pâinea pentru pregătirea jertfei nesângeroase, Sarazinul a văzut că acela a luat în mâni un prunc şi a început să-l împungă, vărsându-i şi amestecându-i sângele în potir, iar trupul sfărâmându-l şi punându-l pe disc.

Continuare »

Sf. Mc. Mihail Novoselov (†1938): Despre scriitorii din Răsărit şi cei din Apus

11 iunie 2015

novoselovAcum mă îndeletnicesc cu citirea unei cărţi pe care o am în limba slavonă, rusă şi în alte limbi, şi care conţine „un şir de cuvântări ale sfinţilor nevoitori din pustia Egiptului”. Aceste cuvinte sunt cu adevărat nişte perle fără de preţ! Cum se pogoară în marea adâncă scafandrul pentru a găsi o piatră preţioasă, la fel şi Sfinţii Părinţi se îndepărtau în adâncul pustiurilor şi acolo pătrundeau în lăuntrul lor, găsind felurite şi nepreţuite perle duhovniceşti: smerenia următoare lui Hristos, simplitatea şi lipsa de răutate asemenea unor copii, despătimirea îngerească, cugetul şi înţelepciunea duhovnicească, într-un singur cuvânt – descopereau Evanghelia.

Astăzi am citit acel cuvânt al Marelui Sisoe care întodeauna mi-a plăcut în mod deosebit şi întodeauna se regăsea în inima mea. Un oarecare călugăr ia zis lui: „Eu mă aflu în necontenită pomenire a Domnului”. Sfântul Sisoe i-a răspuns: „Acesta nu este lucru mare, cu adevărat mare lucru va fi atunci când te vei socoti mai prejos decât toată făptura”.

Înaltă ocupaţie este necontenita pomenire a Domnului! Dar această înălţime este şi foarte primejdioasă atunci când scara ce te ridică spre ea nu se sprijină pe o puternică piatră a smereniei.

Priviţi cum Scriptura vorbşte în acelaşi glas cu Părinţii! Scriptura ne spune: „Arderile de tot nu le vei binevoi… jertfa lui Dumnezeu duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Jertfa şi arderile de tot ale omului trebuie să fie întemeiate pe simţul sărăciei duhovniceşti, pe simţul pocăinţei. Fară de acestea ele sunt respinse de către Domnul.

De asemenea îmi place foarte mult cuvântul Marelui Pimen: „Dacă întodeauna şi în toate ne vom învinui pe noi înşine, a zis el, atunci oriunde vom găsi pacea”. Un alt Părinte a zis: „Noi am lăsat greutatea cea uşoară, care constă în învinuirea de sine, şi am luat-o pe cea grea, care constă în învinuirea altora”. Astfel de cuvântări valorează cât cărţi întregi! Se pare că nimeni nu a pătruns în Evanghelie mai mult decât sfinţii vieţuitori ai pustiei, ei se osteneau să înfăptuiască Evanghelia prin însăşi viaţa, gândurile şi simţirile lor. O trăsătură deosebită a lor era profunda smerenie; la căderea omului le era îndreptat gândul în continuu; ocupaţia lor necontenită era vărsarea lacrimilor pentru propriile păcate.

Pe o altă cale au mers nevoitorii şi scriitorii bisericii Apusene, precum şi scriitorii ei care au scris despre nevoinţă, după depărtarea acesteia de la Biserica Răsăriteană şi căderea ei în întunericul păgubitor a eresului. Sfântul Benedict, sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, încă conglăsuiesc cu învăţăturile ascetice ale Răsăritului, pe când Bernard[1] deja se depărtează de acestea; iar cei de mai târziu se depărtează şi mai mult. Continuare »

Pr. Mihail Pomazanski (†1988): Conştiinţa sobornicească a Bisericii

2 septembrie 2014

013. Mihail Pomazanski - Conştiinţa sobornicească a BisericiiBiserica Ortodoxă a lui Hristos este trupul lui Hristos, un organism duhovnicesc al cărui Cap este Hristos. Ea are un singur duh, o singură credinţă comună, o singură şi comună contşiinţă sobornicească şi catolicească, fiind condusă de Duhul Sfânt, dar statornicită în gândirea ei pe temeiuri precise şi clare ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Predanii Apostoleşti. Această conştiinţă catolicească este întotdeauna proprie Bisericii, dar se exprimă într-un chip mai limpede la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. Din adâncurile istoriei creştinismului, potrivit Canonului 37 Apostolic, sinoade ale bisericilor ortodoxe locale se ţineau de două ori pe an. De asemenea, de multe ori în istorie au fost convocate sinoade regionale ale episcopilor, de o măsură mai mare decât sinoadele unor biserici aparte, şi, în sfârşit, sinoadele episcopilor întregii Biserici Ortodoxe, de la Răsărit şi de la Apus. Biserica recunoaşte şapte asemenea Soboare, care se numesc Ecumenice.

Sinoadele Ecumenice au formulat exact şi au întărit un şir de adevăruri de temelie ale credinţei creştin-ortodoxe, apărând vechea învăţătură a Bisericii de răstălmăcirile ereticilor. De asemenea, Sinoadele Ecumenice au formulat şi au rânduit îndeplinirea comună de către toţi a o mulţime de legi şi reguli de viaţă a Bisericii şi de viaţă creştinească personală, numite canoane bisericeşti. În sfârşit, Sinoadele Ecumenice au întărit hotărârile dogmatice a unor sinoade locale, precum şi exprimările dogmatice alcătuite de unii părinţi ai Bisericii (cum ar fi mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei, canoanele Sf. Vasile cel Mare ş.a.).

Trebuie să luăm aminte că sinoadele Bisericii stabileau hotărârile dogmatice după o cercetare amănunţită, completă şi deplină a tuturor locurilor Sfintei Scripturi care atingeau subiectul discutat, mărturisind totodată că Biserica universală anume în aşa fel înţelegea fragmentele aduse din Sfânta Scriptură. Astfel, învăţătura de credinţă a sinoadelor exprimă armonia Sfintei Scripturi şi a Predaniei soborniceşti a Bisericii. Iată de ce înseşi hotărârile acelea deveneau, la rândul lor, un adevărat, neclintit şi autoritar temei pe Sfânta Scriptură şi Predania Apostolică, o sobornicească şi Sfântă Predanie a Bisericii.

Fără îndoială multe adevăruri de credinţă sunt atât de clare nemijlocit din Sfânta Scriptură, încât ele nu au fost niciodată supuse răstălmăcirilor eretice şi despre ele nu există hotărâri sinodale particulare. Alte adevăruri au fost întărite de soboare.

Dintre hotărârile dogmatice soborniceşti, Sinoadele Ecumenice recunosc drept principal şi esenţial crezul Niceo-Constantinopolitan, interzicând orice schimbare a lui şi orice adăugare sau scoaterenu numai din sensul său, dar şi din cuvintele sale (hotărârea Sinodului III Ecumenic, repetată de Sinoadele IV, V, VI şi VII).

Învăţăturile de credinţă a unui şir de sinoade locale, precum şi unele mărturisiri de credinţă ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, recunoscute drept cârmă pentru toată Biserica, au fost enumerate într-al doilea canonului al Sinodului VI Ecumenic (Sinodul din Trulan). Ele sunt expuse în „Cartea Canoanelor Sf. Apostoli, Sf. Soboare Ecumenice şi Locale şi a Sf. Părinţi”.

tălmăcit de pe azbyka.ru

George Racoveanu (†1967): Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

13 august 2014

011. George Racoveanu - Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitateNota redacţiei: mai facem o mică abatere de la principiul de a publica numai scrierile Sfinţilor Bisericii, întrucât textul de mai jos exprimă învăţătura ortodoxă despre ce este un Sobor Ecumenic, cu atât mai mult că acest subiect devine tot mai actual în contextul convocării sinodului din 2016 de la Constantinopol.

În congresul profesorilor Facultăţilor de Teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui Decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge. Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă.

Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe.

Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor? Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 600 (630). La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi. Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Dar asta însemnează că nu au participat toţi episcopii Bisericii, fiindcă numărul acestora era cu mult mai mare. Noi ştim că atunci când Vasilisc anulează hotărârea Soborului de la Calcedon şi proclamă monofizitismul drept dreaptă credinţă, enciclica lui monofizită are „consimţământul a vreo 500 de episcopi”. Iar când Leon I pune să întrebe, în anul 458, pe toţi episcopii despre ortodoxia Soborului de la Calcedon, „peste 1600 episcopi se pronunţă pentru”. Continuare »

Sf. Celestin, Papa Romei (†432): Epistolă către Sf. Chiril al Alexandriei despre Nestorie

5 august 2014

Iubitului frate Chiril, din partea lui Celestin.011. Sf. Celestin, Papa Romei - Epistolă către Sf. Chiril al Alexandriei despre Nestorie

Scrisorile pe care sfinţia ta ni le-a trimis prin fiul nostru, diaconul Posidonie, ne-au adus mângâiere în mijlocul necazului nostru; dar la rândul ei, această bucurie s-a preschimbat într-un sentiment de tristeţe. Cugetând şi judecând asupra învăţăturii pervertite pe care a expus-o în cuvântările sale tulburătorul Bisericii din Constantinopol, noi am simţit o adâncă tristeţe în sufletul nostru; acum ne chinuie felurite gânduri prin care căutăm o cale de a ajutora la întărirea credinţei. Când ne oprim gândul la cele scrise de tine, fratele nostru, aceasta e cea mai bună vindecare, puterea ei de tămăduire putând distruge boala molipsitoare: eu înţeleg curgerea acestui râu curat care revarsă cuvântul dragostei tale, acesta spală orice tină adusă de apele tulburi, descoperindu-le tuturor înţelegerea credinţei noastre. De aceea, precum pe acela  noi îl învinuim şi-l judecăm, asemenea şi pe cuvioşia ta, pe care o vedem din scrisorile tale, noi o primim şi o îmbrăţişăm cu dragoste întru Domnul, ştiind că noi cugetăm în acelaşi fel despre Domnul. Nu-i de mirare că preotul pătrunzător al Domnului, încălzit de dragoste pentru credinţă, luptă cu atâta vitejie, încât este în stare să se împotrivească îndrăznelii nebuneşti a vrăjmaşilor şi să întărească prin cuvintele sale de îmbărbătare pe cei a căror grijă îi este încredinţată. Precum aceea ne amărăşte, asemenea şi asta ne bucură; precum una e murdară, asemenea şi cealaltă e curată. Noi ne bucurăm văzând în cuvioşia ta această grijă neadormită, cu care i-ai întrecut şi pe înaintaşii tăi, care întotdeauna au fost apărători ai învăţăturii ortodoxe. Pe deplin ţi se potrivesc cuvintele Evangheliei: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10:11). Dar precum tu eşti păstor bun, asemenea şi acela nu este vrednic nici de numele unui năimit rău: el se cuvine să fie învinuit nu pentru că şi-a lăsat oile, ci pentru că, după cum se ştie, el însuşi le împrăştie.

Din partea noastră ar fi trebuit să-ţi mai dăm nişte poveţe, iubite frate, dacă nu am fi văzut că tu întru toate ai aceleaşi gânduri ca şi noi şi dacă nu am fi cunoscut din experienţă că tu eşti un luptător neînfricat pentru apărarea credinţei. Pentru că fiul nostru, diaconul Posidonie, ne-a transmis în ordine toate câte a scris despre asta sfinţia ta. Tu ai aflat mrejele propovăduirilor viclene (ale lui Nestorie) şi ai îngrădit credinţa în aşa fel, încât inimile celor ce cred în Hristos şi Dumnezeul nostru nu se pot înclina în cealaltă parte. Mare este biruinţa credinţei noastre după ce tu ai dovedit cu atâta tărie adevărul învăţăturii noastre şi atât de victorios ai dărâmat părerile sale prin mărturia Dumnezeieştii Scripturi. Ce va face el după asta? Încotro se va întoarce? El, iubitorul necuratelor inovaţii – că asta şi-a dorit – prin învăţătura lui s-a arătat mai mult rob sieşi, decât următor lui Hristos; iar pe oamenii încredinţaţi lui a vrut să-i otrăvească cu veninul propovăduirilor sale. Continuare »

Arhiep. Averchie Tauşev (†1976): Nu Biserica s-o înnoieşti, ci pe tine însuţi!

31 iulie 2014

010. Cuv. Averchie Tauşev - Nu Biserica s-o înnoieşti, ci pe tine însuţiFugiţi de inovaţii în chestiunile de credinţă şi de bună cuviinţă!” – aşa ne învăţa acum mai bine de 100 de ani marele nostru ierarh, teolog şi povăţuitor în viaţa duhovnicească Episcopul Teofan şi deja atunci ne preîntâmpina despre propagandiştii „renovaţiei” bisericeşti apăruţi în vremea lui, spunând:

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori – cunoaşteţi minciuna ce se ascunde în cuvintele îmbietoare ale ispititorilor, care caută să vă pervertească sub chipul bunăvoinţei” („Depsre Ortodoxie”, pag. 17).

Iată aceşti „prooroci mincinoşi” s-au folosit de răsturnarea revoluţionară bezbojnică în sărmana noastră Rusie pentru a-şi dezvolta pe larg „activitatea” de putrezire. Acum ei „lucrează” şi în mijlocul diasporei noastre ruse în toate ţările lumii îmbrăcându-se în „haine de oi”, iar de duhul lor s-au molipsit şi mulţi din alte biserici ortodoxe locale, unde de-acum se pregătesc cică de al optulea „sobor ecumenic”, care trebuie să „înnoiască” întreaga Biserică Ortodoxă.

Pe toţi potrivnicii acestei părute „renovări” ei îi etichetează drept „sute negre”[1], „retrograzi” şi „înapoiaţi” – la fel cum o făceau revoluţionarii, care au pregătit biruinţa ateismului în Rusia, faţă de toţi patrioţii ruşi adevăraţi, care îşi iubeau cu jertfelnicie patria – Rusia istorică, Sfânta Rusie.

E greu de crezut ca toată această „lucrare” pentru descompunerea Bisericii lui Hristos să fi fost dusă numai din idee şi cu totul fără câştig. Noi cunoaştem că „cineva” investeşte bani în această lucrare, uneori destul de bani, bineînţeles pe potriva „artei” şi a „succeselor” „lucrătorilor”.

Anume aceşti oameni au obţinut formarea schismelor în Biserica noastră Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor şi acum duc „lucrarea” distrugerii complete a ei, ca să nu-i mai împiedice nimic în lumea asta, aşa cum îi împiedica adineaori Rusia Istorică Ortodoxă care de-a lungul mai multor veacuri a fost pentru întreaga lume o fortăreaţă tare şi puternică a credinţei creştine adevărate. Continuare »

Sf. Filaret de New-York (†1985): Epistolă despre soarta Bisericii Ruse

30 iulie 2014

009. Sf. Filaret de New-York - Epistolă către toţi fraţii întru Hristos episcopi şi toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii RuseEpistola mitropolitului Filaret către fraţii întru Hristos episcopi ortodocşi şi către toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii Ruse

Adineaori guvernarea sovietică a sărbătorit la Moscova şi în diferite colţuri ale lumii o nouă aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, în urma căreia a juns la putere.

Noi, însă, pomenim în aceste zile începutul drumului crucii al Bisericii Ortodoxe Ruse, peste care de atunci parcă s-au năpustit toate puterile iadului.

Întâmpinând rezistenţă din partea Arhipăstorilor, păstorilor şi mirenilor întăriţi în duh, pentru lupta împotriva religiei puterea comunistă a încercat din primele zile să slăbească Biserica nu numai prin schingiuirea celor mai întăriţi în duh cârmuitori ai săi, dar şi prin crearea unor schisme artificiale.

Astfel a apărut aşa numita „Biserică Vie” şi mişcarea renovaţionistă, care aveau caracterul reformei protestanto-comuniste ce era impusă Bisericii. În ciuda sprijinului Guvernării, această schismă a fost înfrântă prin puterile lăuntrice ale Bisericii. Pentru credincioşi era prea vădit că „Biserica renovaţionistă” era necanonică şi că trăda Ortodoxia. De aceea poporul nu a urmat-o.

O a doua încercare, cea de după moartea patriarhului Tihon şi arestarea Locţiitorului Scaunului Patriarhal, Mitropolitului Petru, a avut o izbândă mai mare. Puterea sovietică a reuşit în 1927 să rupă în parte unitatea lăuntrică a Bisericii. Prin întemniţare, torturi şi o prelucrare specială, ea a înfrânt voinţa înlocuitorului Locţiitorului patriarhal, mitropolitului Serghie, obţinând de la el publicarea declaraţiei despre deplina loialitate a Bisericii faţă de puterea sovietică, aşa încât bucuriile şi izbânzile Uniunii Sovietice erau numite de mitropolit drept bucurii şi izbânzi ale Bisericii, iar eşecurile acesteia – eşecuri ale Bisericii. Ce poate fi mai pângăritor decât un asemenea gând, pe care pe bună dreptate mulţi l-au socotit la vremea aceea drept încercare de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar. La vremea lor, patriarhul Tihon, mitropolitul Petru şi alţi Locţiitori ai Scaunului Patriarhal au refuzat să semneze o asemenea declaraţie, fiind arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pentru asta. Continuare »

Sf. Grigorie Teologul (†390): Epistolă către Nectarie, episcopul Constantinopolului, despre ereticii vremurilor sale

29 iulie 2014

008. Sf. Grigorie Teologul - Scrisoare către Nectarie, Episcopul ConstantinopoluluiSe pare că viaţa noastră de acum este întru totul lăsată fără dumnezeiasca grijă care a păzit Biserica în timpurile dinaintea noastră. Duhul mi-e atât de slăbit de necaz, încât amărăciunile propriei mele vieţi nici nu le mai socot ca nenorociri, cu toate că sunt destul de multe şi grele şi de s-ar întâmpla altcuiva, i s-ar părea nesuferite, dar mă uit numai la pătimirile de obşte ale Bisericii, că de nu ne vom griji acum de tămăduirea lor, se va ajunge treptat la o desăvârşită deznădejde. Ereticii, arienii şi eudoxienii, mânaţi de nu ştiu cine spre nebunie, îşi arată beteşugul pe faţă de parcă ar fi primit libertate pentru asta şi adună Biserică de parcă ar fi îndreptăţiţi să o facă. Iar următorii morocănoşi ai lui Macedonie au ajuns la aşa o nebunie, încât luându-şi nume de episcop se arată în locurile noastre, spunând că au fost hirotoniţi de Elevsie. Iar răutatea noastră cea de acasă, Evnomie, nu se mulţumeşte cu ceva obişnuit, ci se socoate păgubit dacă nu-i ademeneşte pe toţi împreună cu sine la pierzare. Dar toate acestea încă pot fi îndurate; însă cea mai grea din încercările bisericeşti este îndrăzneala apollinariştilor, cărora, nu ştiu în cel fel, li s-a îngăduit această sfinţenie de a-şi însuşi în rând cu noi puterea adunării. Fără îndoială că tu, cel ce eşti înţelept în tainele dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu, nu numai că poţi apăra dreapta învăţătură, ci ştii şi ce au născocit ereticii împotriva învăţăturii sănătoase, cunoscând asta poate şi de la smerenia noastră. Nu fără de vreme va fi să audă preacinstirea ta că am în mânile mele o lucrare a lui Apollinarie, în care cele scrise întrec orice învăţătură ereticească. Se spune aici că trupul pe care l-a luat Unul Născut Fiul lui Dumnezeu în lucrarea iconomiei pentru înnoirea firii noastre, nu a fost însuşit mai târziu, ci că această fire trupească a fost în Fiul dintru început, iar pentru a-şi dovedi această neghiobie Apollinarie se foloseşte în chip rău de un cuvânt din Evanghelie, repetând: „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului” (Ioan 3:13), de parcă El ar fi fost Fiu al omului încă până la pogorârea Sa pe pământ şi de parcă S-a pogorât aducând cu Sine propriul trup pe care îl avea în cer ca parte a esenţei şi veşnic. Continuare »

Sf. Acachie al Melitinei (†438) – Cuvânt rostit la Soborul Ecumenic din Efes

14 iulie 2014

007. Sf. Acachie al Melitinei - Cuvânt rostit la Soborul Părinţilor de la EfesVăzând această adunare luminoasă şi duhovnicească a sfântului sobor, eu, iubiţilor, simt totodată şi bucurie şi nădejde. Bucurie – pentru că şi mie, celui mai mic dintre toţi, mi-a venit rândul să pun în această întinsă mare de înţelepciune o mică barcă a cuvântului; nădejde – pentru că puternicele valuri de tulburare curând vor înceta şi în toată Biserica se va sălăşlui liniştea păcii Domnului. Dacă doisprezece ucenici, strigând către Domnul, îndată au liniştit furtuna când corabia lor era bătută de vânt, atunci cu atât mai mult, fără îndoială, putem avea această nădejde acum, când atâţia ucenici, adunându-se într-un duh, Îl roagă pe Domnul cu glasurile lor, când aici este şi marele şi înţeleptul conducător, care stă neînfricat în faţa oricăror vânturi şi furtuni, care îi lasă cu înţelepciune la cârmă şi pe alţi vâslaşi, înduplecându-i să o ia în mâni şi într-un duh să se roage necontenit Domnului: „Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim” (Marcu 4:38)? Îndată luând aminte la glasul acesta, în ciuda gălăgiei valurilor puternice ale mării, El a spus: „Taci! Încetează!” (Marcu 4:39).

Se cuvine să ne bucurăm de starea de acum a lucrurilor şi să înălţăm mulţumirea cuvenită lui Dumnezeu. Căci furtuna ce s-a ridicat vădit împotriva adevărului a adunat la un loc luminătorii pământeşti, a căror viaţă este mireasmă pentru Dumnezeu, iar scopul este mărturisirea într-un duh a unuia şi aceluiaşi adevăr. Căci pe cei vin la noi îi învăţăm ceea ce credem noi înşine. Iar noi credem că unul este Domnul nostru Iisus Hristos, unul născut Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, [născut] mai înainte de toţi vecii din unul Tatăl şi în zilele de pe urmă în chip de rob, unul din unul sus, unul din una jos: şi unul şi altul sunt dumnezeieşti, iar omenesc este pentru că S-a născut în trupul şi pruncia noastră; Cel fără de patimă după dumnezeire, de bună voie a suferit pentru noi după trup; Cel ce nu fără de voie a lucrat iconomia, ci de bună voie S-a smerit, primind chip de rob. Şi pentru ce l-a primit? Ca să te facă şi pe tine părtaş al slavei. Aceasta o mărturiseşte Pavel, zicând: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21). Primind de bună voie trup de rob şi unindu-se cu trupul, în ce chip a scăpat de suferinţa robului, iar dacă a scăpat, pentru ce a primit pătimaşul chip de rob? Primind chipul de rob, El nu a fugit de suferinţa robului, pentru că a fost ascultător. Stăpânind cerul, El pe pământ S-a făcut supus. Sus fiind Fiu, jos S-a făcut prunc. Continuare »

Sf. Ioan Iacob Hozevitul (†1961): Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovietică

8 iulie 2014

006. Sf. Ioan Iacob Hozevitul - Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovieticăÎn Ţara Mucenicilor de azi, o femeie ruşinează

pe organele întunericului de la Miazănoapte

În vremea revoluţiei din Rusia, când vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decât fiarele împotriva celor sfinte, atunci când era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfânta Cruce la gât, a avut loc următoarea întâmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.

În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie evlavioasă.

Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor, evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpânirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gât.

Aceasta era arma şi acoperământul şi mângâierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decât să lepede semnul cel de mântuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit În tren.

În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără să simtă femeia.

Când s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gât.

Văzând că lipseşte, a început să plângă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neafându-se hoţul, ea a tras semnalul de alarmă. Continuare »

Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988): Grija Bisericii pentru curăţia învăţăturii creştine

8 iulie 2014

Nota redacţiei: Pr. Mihail Pomazanski a fost unul din cei mai străluciţi teologi dogmatişti ai sec. XX. Textul de mai jos este o sinteză foarte limpede despre natura Bisericii, una făcută în duhul Sfinţilor Părinţi, tocmai din această cauză facem o excepţie de la şirul de texte scrise de Sfinţii Părinţi pe care le-am publicat la noi pe site.

Din primele zile ale existenţei sale, Sfânta Biserică a lui Hristos se îngrijea neobosită ca fiii ei, mădularele ei, să stea cu tărie în curăţia adevărului. „Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr” (III Ioan1:4). „V-am scris aceste puţine lucruri… ca să vă îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi” – scrie, încheidu-şi epistola sobornicească, Sf. Apostol Petru (I Petru 5:12).

Sf. Apostol Pavel istoriseşte despre sine că, după paisprezece ani de propovăduire, a mers în Ierusalim, potrivit descoperirii, cu Barnaba şi Tit, arătându-le celor de-acolo, îndeosebi celor mai de seamă, bunăvestirea pe care o propovăduia, ca nu cumva să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal. 2:2). „Îţi poruncesc să păzeşti porunca fără pată, fără vină… Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase” – îl povăţuieşte repetat pe ucenicul său Timotei (I Tim. 6:13-14; II Tim. 1:13).

Adevărata cale a credinţei, întotdeauna păzită cu amănunt în istoria Bisericii, dintotdeauna era numită cale directă, dreaptă, dreptslăvitoare (Orthodoxia). Apostolul Pavel îl povăţuieşte pe Timotei să se arate înaintea lui Dumnezeu „lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului” (II Tim. 2:15). Continuare »

Sf. Alexandru al Alexandriei (†328): Epistolă Sobornicească despre ereticii arieni

4 iulie 2014

004. Sf. Alexandru al Alexandriei - Epistolă SoborniceascăNota redacţiei: Cu toate că epistola Sfântului Alexandru se referă la arianism şi la vremurile răspânidirii acestei erezii, folosul citirii ei este în a vedea atitudinea pe care Sfinţii Părinţi o aveau faţă de eretici şi erezie. În viitor vom mai publica şi alte asemenea epistole şi scrieri ale Părinţilor.

Iubiţilor şi preacinstiţilor conslujitori, episcopilor întregii Biserici soborniceşti, Alexandru urează tot binele întru Domnul.

Întrucât Biserica sobornicească alcătuieşte un singur trup şi după porunca Dumnezeieştii Scripturi trebuie să păzească „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4:3), se cuvine să ne înştiinţăm prin epistole unii pe alţii despre cele ce se petrec la fiecare dintre noi, pentru ca de suferă un mădular sau se bucură, toate celelalte mădulare să sufere sau să se bucure împreună cu el (I Cor. 12:26). În ţara noastră au apărut oameni care merg împotriva legii, luptători împotriva lui Hristos, şi ei învaţă o apostazie care pe bună dreptate poate fi socotită şi numită premergătoare lui antihrist. Eu aş fi vrut să tac despre acestea, gândind că răutatea se va mărgini numai la înşişi apostaţii şi sârguindu-mă în tot felul ca zvonul despre ea, răspândindu-se în alte părţi, să nu-i ducă în rătăcire pe cei simpli. Dar Eusebiu, care este acum episcop al Nicomidiei, închipuindu-şi că asupra lui sunt toate cele ce ţin de Biserică (de aceea a şi lăsat Beritul, îndreptându-şi privirea evlavioasă spre catedra Nicomidiei) şi văzând că nu primeşte nici o împotrivire, i-a primit pe aceşti lepădaţi sub ocrotirea sa şi răspândeşte pretutindeni scrisori în apărarea lor, ca să-i ademenească pe cei simpli şi necercaţi în credinţă în cea mai cumplită erezie luptătoare cu Hristos; de aceea, luând aminte la cele scrise în lege, văd trebuinţa de a opri tăcerea şi de a vă înştiinţa pe voi toţi despre cele întâmplate la noi, ca să-i cunoaşteţi şi pe apostaţi, şi învăţătura lor eretică şi păgubitoare, şi să nu luaţi aminte la cele ce le va scrie Eusebiu. Prin aceşti lepădaţi el vrea acum să-şi înfăptuiască vechea ticluire pe care a ascuns-o o vreme: pe semne el scrie pentru ei, dar într-adevăr arată că făptuieşte astfel pentru propriile scopuri evlavioase. Continuare »